În ziua aceea sfântul Josemaría împlinea șaptezeci și doi de ani. Era 9 ianuarie 1974 și, în salonul care dă spre Viale Bruno Buozzi, se adunase în jurul lui un grup de persoane din Opus Dei pentru a petrece un răstimp de conversație în familie. Cei de față nu știau, dar era penultima aniversare pe care avea să o petreacă pe acest pământ. Bucuria sărbătorii plutea în aer și, prin intimitatea aparte a momentului, era o așteptare deosebită în jurul acelei întâlniri. Sfântul Josemaría a început spunând: «N-am vrut să pregătesc nimic înainte de a veni să vorbesc cu voi… Prefer să nu pregătesc nimic — a insistat în timp ce se așeza —, deși uneori nu prea vă pricepeți să mă trageți de limbă»^[1].

Au trecut deja mai bine de douăzeci de ani de când am sărbătorit centenarul nașterii sfântului Josemaría. De curând a fost centenarul hirotonirii sale preoțești. Și, astfel, am putea spune că intrăm pe ultima linie dreaptă spre amintirea celor o sută de ani de la întemeierea Opus Dei. Timpul trece, în o sută de ani se petrec multe, lumea se schimbă. Comunicarea, transportul, divertismentul, medicina, educația și atâtea alte lucruri ale zilelor noastre ar fi fost de neînchipuit la începutul secolului al XX-lea. «În o sută de ani, societatea și Biserica au evoluat mult, iar Opus Dei la fel, pentru că face parte din ele — arăta prelatul Opus Dei într-un interviu. Nu suntem indiferenți față de fenomene precum globalizarea, cucerirea feminină a spațiului public, noile dinamici profesionale și familiale etc.»^[2].

În acest context de aniversări și de schimbări, e firesc să ne întrebăm, cu propriile lui cuvinte: cum îl putem trage de limbă pe sfântul Josemaría în fiecare moment istoric? Dacă sfinții, vii deja în plinătatea lui Dumnezeu, «nu încetează să mijlocească pentru noi la Tatăl»^[3], cum să-l ascultăm astăzi pe întemeietorul Opus Dei într-o lume diferită de aceea în care i-a fost dat să trăiască? Acestea sunt provocări la care vrem să ne gândim cu recunoștință și cu spirit de rugăciune, pentru că puține lucruri ne bucură atât de mult ca împărtășirea, cu generațiile care vin, a spiritului pe care Dumnezeu ni l-a dăruit prin sfântul Josemaría.

O viață care nu rămâne în trecut

Prima audiență a lui don Álvaro del Portillo, succesorul sfântului Josemaría, la sfântul Paul al VI-lea a avut loc la 5 martie 1976, la doar doi ani după acea întâlnire amintită mai înainte. Pontiful Roman a vorbit pe scurt despre întemeietorul Opus Dei, mai ales despre răspunsul său generos la carismele primite de la Dumnezeu, până când l-a sfătuit: «Ori de câte ori trebuie să rezolvați o chestiune, puneți-vă în prezența lui Dumnezeu și întrebați-vă: în situația aceasta, ce ar face întemeietorul meu?»^[4]. Conversația a continuat apoi în jurul unor întâmplări din viața sfântului Josemaría, în fața cărora sfântul Paul al VI-lea a întrebat în cele din urmă: «S-au scris toate acestea?». «Da, Sfinte Părinte — a răspuns don Álvaro —; și nu numai că sunt scrise, ci au fost strânse și în filme». Iar Papa a afirmat: «Acesta este un tezaur, nu doar pentru Opus Dei, ci pentru întreaga Biserică»^[5].

Datorită muncii multor persoane, dispunem de surse bogate pentru ca oricine este interesat să poată cunoaște în profunzime viața întemeietorului Opus Dei. În plus, acum mai bine de douăzeci de ani s-a născut Institutul Istoric Sfântul Josemaría Escrivá de Balaguer, care promovează cercetarea în jurul vieții sale și care duce la bun sfârșit editarea și publicarea operelor sale complete. Totuși, este de ajuns să cunoaștem temeinic viața și cuvintele sfântului Josemaría pentru ca el să continue să ne vorbească și pentru a-i fi contemporani? Este de ajuns să aducem predicarea sa până în zilele noastre, în audio și în video, pentru ca el să trăiască în timpul nostru? Se poate întâmpla ca, întrebându-ne «ce ar face în chestiunea aceasta», să nu ne fie ușor să găsim un răspuns?

Desigur, ar fi riscul de a vedea viața sfântului Josemaría ca pe ceva ce ține doar de trecut, un trecut tot mai îndepărtat pe măsură ce trec anii, care sunt deja o sută. Ar putea apărea primejdia de a crede că, într-adevăr, s-ar întrezări câteva puncte de contact cu prezentul sau ușoare asemănări cu lumea în care trăim; că s-ar putea încerca găsirea unor aplicații punctuale pentru zilele noastre, tot mai puțin numeroase… dar fără ca esențialul vieții sale să ne fie contemporan. Uneori se poate întâmpla, de fapt, ca unele persoane să întâmpine greutăți în a înțelege cuvinte și expresii ușor de înțeles în momentul și în contextul în care au fost rostite, dar care, ulterior, în unele cazuri, au avut nevoie de o lămurire sau de o notă explicativă care să le pună în context.

Mai există, pe deasupra, o altă primejdie, obișnuită când e vorba despre o figură istorică: aceea de a lua partea drept întreg. Când materialul este atât de bogat, nu e de mirare că se pot decupa cuvinte care spun, în aparență, un lucru și opusul lui; sau că din acel fragment se naște o idee stereotipă, reducționistă, despre gândirea celui care l-a rostit; sau că li se dă aceeași importanță unor cuvinte ori scrieri care nu o au, cum ar fi niște cuvinte spuse în treacăt față de un document scris. La fel se poate întâmpla cu decizii sau indicații practice care răspundeau unei împrejurări concrete și care, deși spiritul ce le-a motivat rămâne, nu sunt neapărat aplicabile tuturor epocilor.

Întemeietorul Opus Dei, vorbind despre istoria spiritului pe care Dumnezeu i l-a transmis, spunea: «Domnul a dus Lucrarea înainte, deși avea la îndemână unelte atât de slabe ca mine. Dar, uneori, îmi vine în inimă tristețea de a mă gândi că poate cineva va lua toate acestea — nu se va întâmpla, desigur, cu frații voștri mai vechi — și le va privi, da, cu dragoste și cu entuziasm, dar așa cum se privește o descoperire arheologică, o piesă veche. Sper să-și dea seama că acolo este un râu de lacrimi, un munte de sânge, de rugăciune și de jertfă»[6]. Iar acest din urmă lucru poate fi valabil pentru orice moment istoric: Opus Dei este chemat să fie un râu de viață, care izvorăște din Dumnezeu și care se îndreaptă mereu spre viitor, nu o piesă de muzeu, prețioasă, desigur, dar privită doar în trecut. «Domnul ne invită să înnoim timpul nostru»^[7], spunea papa Leon în prima zi a anului, când suntem deosebit de conștienți că istoria merge mereu înainte.

«Tot așa cum identitatea persoanei rămâne de-a lungul diferitelor etape ale creșterii: copilărie, adolescență, maturitate…, tot astfel există, în dezvoltarea noastră, evoluție: altminteri am fi un lucru mort — spunea sfântul Josemaría despre raportul dintre identitate și istorie, dintre statornicie și trecerea timpului. Rămâne neclintit miezul, esența, spiritul, dar evoluează felurile de a spune și de a face, mereu vechi și noi, mereu sfinte»^[8]. În acest sens, e nevoie de o relație înțeleaptă cu viața și cu toate învățăturile sfântului Josemaría pentru a putea trăi din spiritul său fără a rămâne prinși în vreo mică nedumerire. Relația cu un sfânt și cu o carismă este relația tainică cu ceva viu, care trece dincolo de un timp și de un loc anume. Acest lucru devine limpede când constatăm cum, de-a lungul acestor ani, spiritul Opus Dei a dus la identificarea cu Cristos persoane din culturi atât de diferite, în lumea întreagă.

Râul vieții care vine de la Cristos

Dar cum poate un mesaj din trecut, dintr-un context istoric diferit, să fie mereu actual? Cum poate Duhul Sfânt să vorbească în continuare fiecărei generații pornind de la învățăturile unui întemeietor sau ale unui sfânt? Papa Francisc, acum câțiva ani, propunea Bisericii să mediteze asupra figurii sfântului Francisc de Sales, la al patrulea centenar al morții sale, pentru că este o viață — spunea — «care ni se dăruiește din nou fiecăruia»^[9]. La fel a făcut sfântul Ioan Paul al II-lea, prezentând «ca dar al lui Dumnezeu pentru timpul nostru viața și mărturia surorii Faustina Kowalska»^[10]. Sfânta Tereza Benedicta a Crucii a primit o importantă iluminare de la Dumnezeu citind-o pe sfânta Tereza a lui Isus; sfântului Augustin i s-a întâmplat același lucru intrând în contact cu viața sfântului Anton; iar pe sfântul Ignațiu de Loyola, aflat în convalescență, l-au impresionat în chip deosebit figurile sfântului Francisc și a sfântului Dominic. Și papa Leon a povestit de curând că a simțit de-a lungul vieții însoțirea sfântului Augustin, a sfântului Ioan Gură de Aur, a sfântului Toma de Villanova și a sfântului Toribio de Mogrovejo^[11]. Este ceva în viața celor care sunt deja în prezența lui Dumnezeu, cum e cazul sfântului Josemaría, care o face să ne interpeleze în orice epocă.

Isus a învățat mereu că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al celor vii; că, într-un fel, cuvintele Lui aduc mereu noutate. Putem să ne amintim scena acelor saducei care voiau să-L pună la încercare pe Isus cu o poveste despre căsătorii, urmași și legături după moarte, cărora Isus le răspunde: «El nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii. Vă înșelați amarnic!» (cf. Mc 12,27). Asemenea acelui caz încâlcit, învierea lui Cristos este cheia chestiunii pe care o avem în vedere. A descoperi felul în care Dumnezeu lucrează de-a lungul istoriei este fundamental pentru a înțelege ce înseamnă că sfântul Josemaría ne este contemporan, că viața lui face parte din istoria vie a Bisericii, în trecut, în prezent și în viitor. După cum afirmă Joseph Ratzinger, «în cuvântul trecut — ne putem gândi noi la opera pe care ne-a lăsat-o sfântul Josemaría — se poate percepe întrebarea despre ziua sa de azi; în cuvântul omenesc răsună ceva mai mare»^[12]. Cu ajutorul Duhului Sfânt, Biserica învață să găsească, pornind de la izvoarele Revelației, răspunsuri pentru situații mereu noi. În chip asemănător, tot cu asistența Duhului Sfânt, o spiritualitate poate lumina situațiile mereu noi în care se află.

Când o carismă a Bisericii este în contact cu istoria, cu oameni în carne și oase, cu neliniștile și speranțele lor, se împlinește ceea ce arată Isus despre acela care descoperă în sfârșit logica Împărăției cerurilor, pentru că «scoate din tezaurul său [lucruri] noi și vechi» (Mt 13,52). Acesta este un proces în care va fi de preț să nu uităm niște cuvinte ale sfântului Josemaría însuși: va trebui să lucrăm mereu «ținând seama că schimbarea împrejurărilor istorice — cu modificările pe care le introduce în alcătuirea societății — poate face ca ceea ce a fost drept și bun într-un anumit moment să înceteze a mai fi așa. De aceea, trebuie să fie neîncetată în voi acea critică constructivă care face cu neputință acțiunea paralizantă și dezastruoasă a inerției»^[13].

Împărtășind deja plinătatea vieții în Cristos, sfântul Josemaría nu este la o sută de ani depărtare, ci este prezent între noi și continuă să ne transmită, în felurite moduri, spiritul pe care Dumnezeu i l-a încredințat, pentru ca oameni din toate timpurile, inspirându-se din acea lumină, să-și lumineze propria situație istorică. În acest sens, o responsabilitate în această lucrare — călăuzită de cel care este în fruntea Lucrării, ajutat de toți cei care au primit acest spirit — va fi aceea de a învăța să deosebim, în cuvintele sau în atitudinile întemeietorului Opus Dei, ceea ce era accidental încă din contextul său istoric (din pricina firii sale personale, a părerii sale într-o conjunctură concretă etc.) de ceea ce face parte din spiritul și din viața Lucrării prin voia lui Dumnezeu; este nevoie să învățăm să deosebim ceea ce este pur circumstanțial la sfântul Josemaría — cum s-a făcut cu toți sfinții — de acel foc pe care Duhul Sfânt îl aprindea în el și care are legătură în chip necesar cu trăsăturile constitutive — spirit și viață — ale Opus Dei.

Un întemeietor care se ascunde pentru ca Dumnezeu să strălucească

Mulți sfinți și-au arătat dorința de a continua din cer misiunea pe care au dus-o la bun sfârșit pe pământ. Despre sfânta Tereza a Pruncului Isus, papa Francisc scria: «Transformarea care s-a petrecut în ea i-a îngăduit să treacă de la o dorință înflăcărată a cerului la o dorință statornică și arzătoare a binelui tuturor, culminând cu visul de a continua în cer misiunea sa de a-L iubi pe Isus și de a-L face iubit. În acest sens, într-una dintre ultimele ei scrisori a scris: „Am încredere că nu voi rămâne nelucrătoare în cer. Dorința mea este să continui să lucrez pentru Biserică și pentru suflete”. Iar în aceleași zile a spus, în chip și mai direct: „Îmi voi petrece cerul pe pământ până la sfârșitul lumii. Da, vreau să-mi petrec cerul făcând bine pe pământ (…). Dumnezeu nu mi-ar da această dorință de a face bine pe pământ după moartea mea, dacă n-ar vrea să o împlinească”»^[14].

Într-un mod foarte asemănător, și sfântul Josemaría avea această convingere. «Ne repeta — scria don Álvaro într-una dintre scrisorile sale — de ani de zile, destul de des și cu accentul său nespus de sincer dintotdeauna, într-o confidență părintească: „Când voi muri, lucrurile vor merge și mai bine, pentru că aici nu mai sunt decât o piedică; iar din Cer voi putea să vă ajut mai mult”»^[15]. Au trecut deja cincizeci de ani de când s-a încheiat trecerea fizică a sfântului Josemaría prin această lume, moment în care în Opus Dei a început o etapă de continuitate și de noutate, «cu acel mare gol simțit, dar cu o eficacitate supranaturală foarte intensă»^[16]; cu absența materială a întemeietorului său, dar cu prezența lui spirituală, fiind deja lângă Dumnezeu. Cum să-l tragem mai departe de limbă? Cum să descoperim ce ar face în fiecare moment, dacă ar trăi în epoca noastră, iubind timpul în care trăim?

Poate că cheia stă tocmai în acel «mare gol simțit» care este absența fizică a sfântului Josemaría și care îi îngăduie acum să împlinească pe deplin deviza vieții sale: «Să mă ascund și să dispar, acesta e rolul meu, pentru ca numai Isus să strălucească»^[17]. Pe această cale, nu vom vedea în întemeietorul Opus Dei pe cineva care întruchipează trăsăturile proprii timpului în care a trăit și care se imită mecanic. Mai mult decât a trăi în toate ca el, e vorba de a trăi cu el în Cristos, însuflețiți mereu de spiritul pe care Dumnezeu i l-a insuflat. Sfântul Josemaría însuși a spus de mai multe ori să ne amintim că, în fiecare epocă, Cristos este Cel pe care trebuie să-L imităm. E vorba de a trăi propria noastră situație istorică, toate episoadele mari și mici ale vieții, «cum Petro ad Iesum per Mariam»:[18] ca niște contemplativi în mijlocul lumii, în acel dialog dumnezeiesc, bine înrădăcinați în Biserică, pentru că numai așa se poate fi statornic.

«A ne avânta în marea lumii — spunea prelatul Opus Dei — nu înseamnă a adapta mesajul sau spiritul la conjuncturile momentului, pentru că Evanghelia cuprinde deja în sine puterea de a lumina toate situațiile. Este vorba mai degrabă de o chemare ca fiecare dintre noi, cu resursele sale spirituale și intelectuale, cu competențele sale profesionale sau cu experiența sa de viață, și totodată cu limitele și cu defectele sale, să se străduiască să vadă cum poate colabora mai mult și mai bine la imensa lucrare de a-L pune pe Cristos în vârful tuturor activităților omenești. Pentru aceasta, este nevoie să cunoaștem în profunzime timpul în care trăim, dinamicile care îl străbat, potențialitățile care îl caracterizează, precum și limitele și nedreptățile, uneori grave, care îl apasă»^[19].

* * *

Sfântul Josemaría obișnuia să spună, referindu-se la Opus Dei, că «totul este făcut și totul este de făcut». În momentul canonizării sale, Biserica a primit și a întărit, datorită vieții lui sfinte, carisma pe care i-a încredințat-o ca întemeietor. De aceea, viața lui, care trece dincolo de moarte și străbate istoria, ne îndeamnă din cer ca fiecare și fiecare dintre noi să fie un alt Cristos, trăind spiritul Opus Dei. Văzusem că uneori, ajungând la întâlnirile cu fiii și cu fiicele sale, nu pregătea nimic, pentru că prefera să se lase purtat de întrebările celor care erau de față. Același lucru se petrece și astăzi: sfântul Josemaría este gata să se lase tras de limbă de către noi, cei care trăim într-un timp foarte diferit de al său. Dar pentru aceasta va trebui să ne descoperim propriile neliniști, pentru a le privi apoi în lumina lui Cristos, prin spiritul întemeietorului Opus Dei. Sfântul Josemaría, fiind în veșnica noutate a lui Dumnezeu, nu împarte rețete din trecut, ci iese mereu în întâmpinarea prezentului, pentru a construi viitorul.