Eu, cât timp voi respira, nu voi înceta să predic necesitatea primordială de a fi un suflet în rugăciune, mereu, în orice situaţie şi în împrejurările cele mai diverse, pentru că Dumnezeu nu ne abandonează niciodată. Nu este creştineşte să ne gândim la dragostea divină doar în situaţii extreme. Ni se pare normal să-i ignorăm ori să-i desconsiderăm pe cei pe care îi iubim. Evident, nu. Spre cei pe care îi iubim se îndreaptă constant cuvintele noastre, dorinţele, gândurile: este ca şi cum ar fi prezenţi tot timpul. La fel este şi cu Dumnezeu.
Cu această căutare a Domnului, întreaga noastră zi se transformă într-o singură conversaţie intimă şi plină de încredere. Am spus-o şi am scris-o de atâtea ori, dar nu mă deranjează să o repet, pentru că Domnul Nostru ne face să vedem - prin exemplul Său - că acesta este comportamentul potrivit: rugăciune constantă, de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa. Când totul iese cu uşurinţă: mulţumesc, Dumnezeul meu! Când apare un moment greu: Doamne, nu mă părăsi! Iar acest Dumnezeu, cu inima blândă şi smerită, nu va uita rugăciunile noastre şi nici nu va rămâne indiferent, pentru că El a spus: cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide. (Prieteni ai lui Dumnezeu, 247)