Prietenia cu Dumnezeu și prietenia cu oamenii sunt categorii și realități pe care sfântul Josemaría le-a cultivat într-un mod eminent în viața sa și pe care a învățat să le trăiască și pe alții. În acord cu tradiția filosofică și teologică, el vedea în prietenie calea potrivită pentru a exprima deschiderea față de ceilalți.
1. Ideea de prietenie
Pentru cultura clasică, prietenia este relația umană prin excelență, pentru că în ea se întrunesc condițiile unei relații libere și de deplină reciprocitate între persoane. Din acest motiv, ea este considerată o condiție sine qua non a vieții fericite.
După Aristotel, prietenia este lucrul cel mai necesar pentru viață; astfel încât „omul fericit are nevoie de prieteni” (Aristotel, Etica nicomahică, IX, 1170 b 15-19). Fără prieteni nimeni nu ar voi să trăiască, chiar dacă ar avea toate celelalte bunuri, pentru că prosperitatea nu folosește la nimic dacă ești lipsit de putința de a face binele, care se exercită pe temeiul prieteniei: „este propriu prietenului să facă binele” (Aristotel, Ibidem, IX, 1171 b 14-25). Dar, pe lângă faptul că este necesară, prietenia este și frumoasă; iar cei care își iubesc prietenii sunt lăudați, ba chiar oamenii buni sunt puși alături de prietenii buni. De aici urmează că prietenia cere reciprocitate; fără un anume fel de reciprocitate, prietenia este imposibilă. Reciprocitatea proprie prieteniei desăvârșite stă în a voi binele. Virtutea prietenului este a voi binele. De aceea crede Aristotel că prietenia este însoțită de virtuți; fără ele, ea nu există cu adevărat.
În Evanghelii, Isus Cristos vorbește despre prietenie și despre semnele prieteniei. Iar în aceleași Evanghelii și în Faptele Apostolilor găsim numeroase exemple ale iubirii de prietenie cu care se purtau unii cu alții primii creștini; discipolii le vorbesc prietenilor lor despre Isus Cristos, vestirea Evangheliei se face între prietenii primilor creștini.
Prin Părinții Bisericii, învățăturile despre prietenie ale gânditorilor greci și romani sunt asumate în ideea creștină despre om și despre societate. Dar ceea ce constituie o noutate, chiar și pentru iudaism, este relația de prietenie dintre Dumnezeu și om, pe care Isus Cristos o întrupează în viața Sa pământească și la care îi face părtași pe toți creștinii.
Autorii clasici sunt de acord în a arăta că nota care deosebește prietenia de alte forme de iubire este o asemănare în virtute, în însușirile prietenilor. Fără îndoială, între Dumnezeu și om există cea mai mare neasemănare. Cum este cu putință această iubire de prietenie, dacă distanța este necuprinsă? Cheia stă în cuvintele și faptele lui Isus Cristos. Dumnezeu făcut Om, Dumnezeu care iubește cu inimă omenească, Om care arată iubirea infinită a lui Dumnezeu.
În Evanghelia după sfântul Ioan se găsesc afirmații foarte explicite ale lui Isus Cristos: „v-am numit pe voi prieteni” (In 15,15) și, referindu-Se la Sine: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” (In 15,13). Plânsul la moartea prietenului Său Lazăr, tristețea în fața plecării tânărului bogat, dialogul cu Iuda în grădina măslinilor sunt fără îndoială dovezi ale prieteniei lui Isus, ale intimității cu prietenii Săi.
Creștinismul dă prieteniei un sens necunoscut până atunci atât în cultura iudaică, cât și în cea greco-romană: omul este în stare să se raporteze la Dumnezeu în termeni de prietenie. Prin natura ei, iubirea de prietenie presupune bunăvoință și iubire reciprocă. Viața sfinților oferă o mărturie limpede a noutății din experiența de credință pe care o aduce cu sine conștiința de a fi prieten al lui Dumnezeu.
Sfântul Toma de Aquino aprecia că prietenia are ceva divin: „Caritatea este prietenia omului mai ales cu Dumnezeu și cu ființele care Îi aparțin” (S.Th., II, q. 23, a. 1). În mistica spaniolă se găsesc exemple minunate ale acestei prietenii cu persoana lui Dumnezeu-Fiul. Ele înfățișează un model de legătură cu Dumnezeu care, pe de o parte, urmează cu fidelitate unicul model care este Isus Cristos și, pe de altă parte, răspunde celor mai intime năzuințe ale inimii omenești. Literatura mistică dezvăluie fațete ale iubirii care au depășit cadrul trăirii religioase; textele ei sunt incluse în antologiile poetice.
Pornind de la distanța și de la radicala neasemănare, prietenia dintre Dumnezeu și om inspiră cuvinte care, jucându-se cu contradicția și paradoxul, izbutesc să prindă inefabilul unirii de iubire mai bine decât marile poeme de dragoste.
În această tradiție net creștină – păstrată mai ales prin experiența misticilor – se situează înțelegerea și trăirea prieteniei la sfântul Josemaría. Comentând Evangheliile, el Îl descoperă pe Isus, model de prieten și exemplu de prietenie sinceră. Prietenia – împreună cu filiația – sunt relațiile care încadrează deschiderea personală a creștinului, nu doar spre ceilalți oameni, ci mai ales spre Dumnezeu.
Mons. Álvaro del Portillo afirmă în Prezentarea cărții Prietenii lui Dumnezeu: „Fii ai lui Dumnezeu, Prieteni ai lui Dumnezeu: iată adevărul pe care Mons. Escrivá de Balaguer a vrut să-l întipărească cu foc în cei care îl cunoșteau (…). Filiația și prietenia sunt două realități nedespărțite pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu”. Sfântul Josemaría se străduia să miște sufletele ca să nu se gândească „la prietenia divină exclusiv ca la un mijloc extrem” (AD, 247). Ținta vieții creștine, afirmă el, este „unirea de prietenie cu Dumnezeu” (S, 665).
2. Prietenia dintre Dumnezeu și om
Pentru sfântul Josemaría, conștient că toată iubirea purcede de la Dumnezeu, căci El ne-a iubit mai întâi (cf. 1In 4,19), prietenia omului cu Dumnezeu nu este decât răspunsul la inițiativa lui Dumnezeu, la prima prietenie, care este cea a lui Dumnezeu cu omul. După cum afirmă Benedict al XVI-lea, a-L iubi pe Dumnezeu „nu mai este doar o poruncă, ci ea este răspunsul la darul iubirii prin care Dumnezeu vine să ne întâmpine” (DCe, 1).
Dar Dumnezeu nu-Și impune iubirea; rămâne în mâinile fiecărui om, în libertatea lui, răspunsul la această inițiativă a prieteniei divine: „…în voința lui stă hotărârea de a trăi ca prieten sau ca dușman. Astfel începe drumul” (AD, 36). Este înainte de toate un drum lăuntric, pe care omul se regăsește pe sine răspunzând cu iubire lui Dumnezeu: „Iubirea lui Dumnezeu față de noi este o chestiune fundamentală pentru viață și ridică întrebări decisive în legătură cu cine este Dumnezeu și cine suntem noi” (DCe, 2). Pentru sfântul Josemaría, acest adevăr simplifică viața creștinului: „principala cerință care ni se impune – conformă cu natura noastră – constă în a iubi (…) fără să ne rezervăm nimic. În aceasta constă sfințenia” (AD, 6).
Fără libertate nu putem iubi, dar „doar atunci când se iubește se ajunge la libertatea cea mai deplină” (AD, 38). Libertatea și iubirea se cheamă una pe alta, adică prietenia dintre Dumnezeu și om presupune condiția omenească liberă. De aceea, dacă iubirii lui Dumnezeu nu i se poate răspunde decât cu iubire, sfântul Josemaría nu vede nicio contradicție între libertate și răspunsul necondiționat dat lui Dumnezeu. Libertatea și iubirea se rodesc una pe alta: „libertatea se poate dărui doar din dragoste”, iar „libertatea reînnoiește dragostea” (AD, 31). Se poate spune că sfântul Josemaría mizează totul pe libertate, pentru că numai libertatea – nu însușirile personale – ne face capabili de prietenia cu Dumnezeu. Dacă, așa cum am văzut, fără virtuți nu este cu putință prietenia între ființele omenești, astfel încât cine năzuiește să lege o prietenie trebuie să crească în virtuți pentru a o merita, în relația cu Dumnezeu lucrurile stau invers: Dumnezeu Își oferă prietenia, iar dacă omul, deschizându-și inima, o primește, se petrece în el un proces de creștere treptată în virtute.
Și aici sfântul Josemaría vede în Isus Cristos modelul de urmat. „Niciodată nu vom putea să înțelegem pe deplin această libertate a lui Isus Cristos, imensă – infinită – ca și dragostea Lui” (AD, 26). Cristos „Se dăruiește morții cu deplina libertate a iubirii” (VC, Stațiunea a X-a). În creștinul care Îi calcă pe urme, prietenia cu Dumnezeu presupune o tot mai mare identificare cu voința divină. Jucându-se cu paradoxul, sfântul Josemaría afirmă că „nu există nimic mai bun decât a ne ști, din dragoste, sclavi ai lui Dumnezeu. Pentru că în acel moment pierdem condiția de sclavi, pentru a ne transforma în prieteni, în fii” (AD, 35).
Pentru sfântul Josemaría prietenia este calea, singura cale către Dumnezeu. Dacă Îl căutăm pe Isus, „vom fi părtași la fericirea prieteniei divine” (AD, 300). Și acesta este adevăratul temei al vieții creștine: „Nu înțeleg cum se poate trăi creștinește fără a simți nevoia unei prietenii constante cu Isus în Cuvânt și în Pâine, în rugăciune și în Euharistie” (ECP, 154).
Evangheliile ni-L înfățișează pe Isus, Cuvântul întrupat, Fiul lui Dumnezeu făcut Om, având o relație de prietenie cu Apostolii, cu discipoli ca Lazăr, Marta și Maria, pe care îi numește limpede prieteni. Aceasta este o temă foarte frecventă în predicarea sfântului Josemaría, care desfășoară feluritele chipuri în care Isus Cristos ne-a dat exemplul prieteniei Sale. Când înfățișează Umanitatea lui Isus Cristos, el amintește, între alte trăsături, prietenia: „Cuvântul lui Dumnezeu (…) a lucrat cu mâinile Lui, a cunoscut prietenia și ascultarea, a trecut prin durere” (ECP, 112). Amintește că „El este Prieten, Prietenul: vos autem dixi amicos (In 15,15), spune El. Ne numește prieteni și El a fost cel care a făcut primul pas: El ne-a iubit mai întâi. Totuși, nu ne impune iubirea: ne-o oferă. Și o arată cu cel mai clar semn de prietenie: nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi (In 15,13). Era prieten cu Lazăr și a plâns pentru el când l-a văzut mort — și l-a înviat. Dacă ne vede reci, lipsiți de chef, poate cu rigiditatea unei vieți interioare care se stinge, lacrimile Sale vor fi viață pentru noi: îți poruncesc, prietene, ridică-te și umblă (cf. In 11,43; Lc 5,24), ieși din acea viață îngustă, care nu este viață” (ECP, 93).
Sfântul Josemaría se înduioșează în fața iubirii de prietenie a lui Isus. Se referă la Euharistie ca la dovada iubirii Sale infinite, semnul cel mai limpede al prieteniei Sale (cf. ECP, 83). Știind cât de sărac poate fi răspunsul creștinului la dovada de prietenie a lui Isus Cristos care este Euharistia, Îl numește, dezvăluind mișcările propriei inimi, „marele Singuratic”.
Despre tabernacol spune că este Betania: „Este adevărat că tabernacolului nostru îi spun întotdeauna Betania... – Fă-te prieten cu prietenii Învățătorului: Lazăr, Marta, Maria. – Și atunci nu mă vei mai întreba de ce îi spun Betania tabernacolului nostru” (C, 322). Tăria cu care sfântul Josemaría afirmă: „Nu există altă iubire decât Iubirea!” (C, 417) are drept urmare faptul că strădania de a răspunde iubirii de prietenie a lui Dumnezeu arătate în Isus Cristos cere o legătură intimă, plină de încredere, pe care o descrie cu imagini limpezi: „Domnul nu va fi pentru noi Judecător, ci prieten” (ECP, 187). Îl numește pe Dumnezeu „Prietenul” (C, 422; ECP, 93); de asemenea „Prietenul” meu (F, 913), „Marele Prieten” (C, 88), „un mare, un preabun Prieten al bietului copil” (F, 346). Îndeamnă să vorbim cu Isus Cristos în rugăciune „așa cum te încrezi într-un frate, într-un prieten, într-un tată” (AD, 245; cf. ECP, 116), și astfel „până când va deveni Prietenul tău, Confidentul tău, Îndrumătorul tău” (S, 680). Un prieten căruia I se dă totul: „Un prieten este o comoară. – Dar, un Prieten!… unde este comoara ta, acolo este și inima ta!” (C, 421).
Dacă viața creștină se înțelege ca o legătură de prietenie cu Dumnezeu, nu surprinde că, pentru a crește în relația cu Duhul Sfânt, sfântul Josemaría vorbește despre a frecventa prietenia cu El. „O decizie: să caut, dacă se poate fără încetare, prietenia, apropierea plină de iubire și supunere față de Duhul Sfânt. – Veni, Sancte Spiritus…! – Vino, Duhule Sfinte, să locuiești în sufletul meu!” (F, 514).
Relația de prietenie este la fel de potrivită pentru a ne purta cu sfinții; în Prietenii lui Dumnezeu, vorbind despre felul de a face rugăciune, el propune: „ca să călcați pe urmele lui Isus Cristos, schimbați cuvinte prietenești cu cei care L-au cunoscut îndeaproape” (AD, 252). Tot așa, recomandă acest fel de relație cu îngerii păzitori și cu sufletele din purgator (cf. AD, 315; C, 571).
3. Prietenia între oameni
Dacă Isus Cristos Se face Om din iubire și vrea prietenia cu oamenii, tot astfel creștinii trebuie să apropie sufletele de Isus Cristos, să-L facă prezent celorlalți prin iubirea și prietenia față de ei: „Caritatea față de aproapele este o manifestare a iubirii față de Dumnezeu” (AD, 232). Cele două forme ale prieteniei, cu Dumnezeu și cu oamenii, oglindesc dubla dimensiune a iubirii, ascendentă și descendentă, pe care sfântul Josemaría o înfățișează ca pe o unitate. Așa cum afirmă Benedict al XVI-lea, omul „nu poate doar să dăruiască mereu, el trebuie și să primească. Cine vrea să dea iubire trebuie, la rândul său, să o primească în dar.
Omul poate, cu siguranță, așa cum ne spune Domnul, să devină izvor din care să curgă râuri de apă vie (cf. In 7,37-38). Dar ca să devină un astfel de izvor, el însuși trebuie să bea mereu din nou din izvorul primordial și originar care este Isus Cristos, din inima străpunsă din care curge iubirea lui Dumnezeu” (DCe, 7).
Tocmai iubirea universală a lui Dumnezeu față de oameni presupune un apostolat la fel de universal: „universalitatea carității înseamnă, de aceea, universalitatea apostolatului” (AD, 230). Certitudinea că orice creștin primește prin Botez condiția de fiu al lui Dumnezeu se oglindește într-o formulă înnoitoare a misiunii apostolice a oricărui creștin: „Nu există, deci, decât o singură rasă: neamul fiilor lui Dumnezeu” (ECP, 106). Egalitatea dobândită prin condiția de fii ai lui Dumnezeu ne face, pe deasupra, frați: „Toți cei botezați – bărbați și femei – se bucură în egală măsură de demnitatea, libertatea și răspunderea comune fiilor lui Dumnezeu. În Biserică există acea unitate radicală fundamentală pe care o învăța deja sfântul Paul” (CONV, 14).
Această egalitate dă un caracter aparte comuniunii Bisericii și, drept urmare, pregătește terenul pentru un mod de a trăi misiunea ei apostolică în care punctul de plecare este tocmai egala demnitate dintre oameni. Sfântul Josemaría îl numește „apostolat de prietenie și de încredere”.
El înfățișează prietenia lui Isus Cristos cu oamenii drept model al apostolatului creștinului. Astfel precizează: „Când îți vorbesc despre «apostolatul prieteniei», mă refer la o prietenie «personală», cu spirit de sacrificiu, sinceră: intimă, de la inimă la inimă” (S, 191). Cuvintele și faptele lui Isus Cristos sunt conținutul mesajului apostolic al primilor creștini, al oricărui creștin.
Prietenia ca mod caracteristic de relație cu ceilalți așază caritatea pe un plan de egalitate, în care – așa cum am văzut – reciprocitatea este o cerință la care nu se poate renunța. Sfântul Josemaría deosebește limpede apostolatul de prietenie de alte forme de slujire și de relație în care se acceptă o inegalitate între cel care oferă și cel care primește. Dacă dragostea unui fiu al lui Dumnezeu nu se confundă „cu dorința neclară de a-i ajuta pe alții ca să ne dovedim nouă înșine că suntem superiori” (AD, 230), cu atât mai puțin se poate întâmpla aceasta în apostolatul de prietenie, căci el își primește specificul din realitatea inconfundabilă în care constă adevărata prietenie.
În Isus Cristos, prietenia se descoperă în plinătatea ei, iar aceasta are urmări pentru prietenia dintre ființele omenești. Isus Cristos domnește slujind, iubind, dându-Și viața pentru prietenii Săi; aduce legea iubirii, dreptatea dublei porunci care îi face pe cei din urmă cei dintâi și pe toți oamenii fii ai lui Dumnezeu. Creștinul trebuie să trăiască relațiile de prietenie cu aceeași radicalitate. Făcând apel la această formă superioară de dreptate, sfântul Josemaría sfătuiește: „Să nu ai dușmani. – Să ai doar prieteni: prieteni… de-a dreapta – dacă ți-au făcut sau au vrut să-ți facă bine – și… de-a stânga – dacă ți-au făcut sau au încercat să-ți facă rău” (C, 838). Creștinismul dă un sens deplin acelei înclinații de „a face binele”, proprie prieteniei. „Prin prietenia și prin doctrina ta – rectific: prin caritate și prin mesajul lui Cristos – vei determina pe mulți necatolici să colaboreze cu tine în mod serios, pentru a face bine tuturor oamenilor” (S, 753).
Sfântul Josemaría înțelege prietenia ca urzeala în care prinde rădăcini o rânduială socială dreaptă. Doar această relație lasă loc adevăratei dreptăți: „La un creștin, la un fiu al lui Dumnezeu, prietenia și caritatea frățească formează unul și același lucru” (F, 565). Pentru că dragostea creștină, care înalță prietenia, preia trăsăturile ce îi sunt proprii.
Cerințele dreptății nu sunt mai mici între prieteni, ci virtutea prieteniei este deja exercitarea unei forme de dreptate mai depline decât cea prezentă în orice altă formă de societate omenească. Este vorba despre o dreptate care îl recunoaște și îl prețuiește pe celălalt nu doar pentru însușirile lui și în ciuda defectelor sale, ci care cere să-i iubim pe ceilalți cu defectele lor (cf. F, 954). Armonia și înțelegerea dintre prieteni creează un spațiu de dreptate, de înțelegere și de ajutor reciproc, în care nu se cere, propriu-zis, altă lege decât aceea a iubirii. Această formă superioară de dreptate este cea pe care Isus Cristos o inaugurează cu toți discipolii Săi, este cea care trebuie să domnească între creștini și în orice prietenie omenească adevărată. „Te consideri prieten, pentru că nu vorbești de rău. – Este adevărat, dar nu văd la tine nici fapta bună care să fie exemplul, slujirea… – Prietenii aceștia sunt cei mai răi dintre toți” (S, 740).
Sfântul Josemaría predică sfințirea lumii din însăși inima societății civile. Știe bine că o societate se plămădește, între altele, prin relațiile de prietenie. Este o experiență universală că prietenia este în stare să destrame cel mai radical scepticism cu privire la adevăr și la dreptate.
Pentru sfântul Josemaría, prietenia sinceră și loială este în stare să depășească toate piedicile, toate greutățile care împiedică o conviețuire dreaptă și, mai ales, îl țin pe om departe de Dumnezeu; unde există prietenie sinceră, există bucurie, iubire, dăruire, fidelitate (cf. S, 733, 746; ECP, 49).
Fiind o relație firească, el îndeamnă la o viață de prietenie tocmai pentru însemnătatea ei în zidirea unei societăți mai demne și mai umane. Prin caracterul ei central, prietenia constituie adevăratul focar al tuturor relațiilor omenești. „Pentru ca lumea noastră să urmeze o cale creștină – singura ce merită osteneală – trebuie să trăim între oameni arătându-le o prietenie sinceră, bazată, în primul rând, pe iubirea sinceră față de Dumnezeu” (F, 943). Pentru că, pentru creștinul de rând, în viața socială se desfășoară virtuțile omenești și creștine. La această unitate vitală se referă sfântul Josemaría când afirmă că „trăind caritatea – Iubirea – se trăiesc toate virtuțile omenești și supranaturale ale creștinului, care formează o unitate și care nu se pot reduce la enumerări exhaustive.
Caritatea cere să se trăiască dreptatea, solidaritatea, răspunderea familială și socială, sărăcia, bucuria, castitatea, prietenia…”. Și încheie: „se vede îndată că practicarea acestor virtuți duce la apostolat. Mai mult: este deja apostolat” (CONV, 62).
Pentru sfântul Josemaría niciun aspect al existenței omenești – oricât de neînsemnat ar părea – nu este indiferent pe drumul spre întâlnirea cu Dumnezeu. Prietenia nu poate rămâne în afara luptei pentru sfințenie; prietenia creștină este o relație întemeiată pe virtute și însoțită de virtuți. Tot așa cum sfântul Josemaría învăța că virtuțile omenești sunt temelia virtuților creștine, că Îl putem iubi pe Dumnezeu doar cu aceeași inimă cu care îi iubim pe oameni și lucrurile bune ale acestei lumi, el înfățișează prietenia drept o piesă-cheie în formarea umană și în practica ascetică a creștinului: este un fel de a trăi și de a se purta cu ceilalți în care se poate și se cuvine să creștem. Între sfaturile pe care le dă pentru a înainta în viața creștină apar, alături de cele socotite în mod tradițional în ascetică, și altele care privesc direct prietenia. „Nu sunt compatibile una cu cealaltă a-L iubi pe Dumnezeu într-un mod perfect și a te lăsa stăpânit de egoism – sau de apatie – în raporturile tale cu semenul” (S, 745).
Adevărata prietenie presupune, de asemenea, o străduință plină de căldură de a înțelege, de a ajuta și de a sluji prietenul (cf. S, 730, 731, 740, 746). Urmând modelul Prietenului, ca și El, el amintește că a fi prieten înseamnă „a ne da cu bucurie viața, unii pentru alții, în timpuri eroice și în conviețuirea obișnuită” (S, 750).
Când înșiră virtuțile pe care se sprijină viața spirituală, între sărăcie, bucurie și castitate, el așază și prietenia (cf. CONV, 62). Verbele cu care se referă la această promovare neîncetată a prieteniei arată greutatea aparte pe care i-o dă în existența deplină a creștinului: a cultiva, a îngriji, a semăna (cf. ECP, 36). Prietenia trebuie să fie loială, sinceră (cf. F, 454; S, 747; ECP, 149). Ca purtare liberă a omului, prietenia este deschisă creșterii, dar și pervertirii prin neloialitate, prin lipsă de tărie etc. (cf. C, 160). Atât prietenia cu Dumnezeu, cât și cea cu oamenii se poate pierde și se poate irosi (cf. F, 043).
Sfântul Josemaría pomenește virtuți care sunt totodată dimensiuni ale prieteniei. Prin aceasta se arată acea lucrare unificatoare a întregii ființe omenești pe care o înfăptuiește iubirea, prietenia. Iar aceasta se petrece în chip deplin în prietenia cu Dumnezeu, care dă existenței creștinului unitate de viață.