Predica la beatificare

La 17 mai 1992, în Piaţa San Pietro, Papa Ioan Paul al II-lea i-a beatificat pe Mons. Josemaría Escrivá şi pe sr. Josephine Bakhita

1. "Că prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu" (Faptele apostolilor 14, 22).

Isus le-a spus celor doi discipoli care-l însoţeau pe drumul către Emaus: "Nu trebuia, oare, ca Cristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa?" (Luca 24, 26). Iar în prima lectură am auzit cuvintele apostolilor - Paul şi Barnaba - care "întăreau sufletele ucenicilor, şi-i îndemnau să stăruie în credinţă" (cf. Faptele apostolilor 14, 22). Adevărul pe care ei îl vesteau este acelaşi despre care Isus a vorbit pe drumul spre Emaus, un adevăr confirmat prin viaţa şi moartea Sa: "prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu". În toate generaţiile care s-au succedat de-a lungul timpului, ucenicii lui Cristos cel răstignit şi înviat, au ales însăşi calea pe care Domnul le-a arătat-o. "Că v-am dat vouă pildă" (Ioan 13, 15).

2. Astăzi ne este dat prilejul să ne îndreptăm încă o dată privirea asupra acestei căi a mântuiri - calea ce duce la sfinţenie - oprindu-ne asupra figurilor a doi oameni pe care de-acum îi numim fericiţi: Josemaría Escrivá de Balaguer, preot, fondator al Opus Dei, şi Josephine Bakhita, fiică a carităţii, canosiană.

Biserica vrea să slujească şi să mărturisească adevărul întreg despre Cristos, vrea să fie împărţitoarea oricărei taine a Răscumpărătorului său. Dacă drumul spre împărăţia lui Dumnezeu trece prin multe încercări, la capătul acestui drum se află şi participarea la slava Lui, această slavă pe care Cristos ne-a descoperit-o prin Învierea Sa.

Măreţia acestei slave ne este arătată prin noul Ierusalim, pe care îl vestesc cuvintele inspirate ale Apocalipsei sfântului Ioan: "Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei" (Apocalipsa 21, 3). "Iată, noi le facem pe toate" (Apocalipsa 21, 5), zice Domnul slavei. Calea spre această "noutate" definitivă a lumii create, trece în mod obligatoriu, pe acest pământ, prin porunca nouă: "Să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi" (Ioan 13, 34). Această poruncă a constituit centrul vieţii celor doi fii exemplari ai Bisericii care sunt proclamaţi astăzi fericiţi, în bucuria pascală.

3. Josemaría Escrivá de Balaguer, născut într-o familie profund creştină, încă din adolescenţă s-a simţit chemat de Dumnezeu la o viaţă de dăruire totală de sine. La câţiva ani după hirotonirea sa, a întreprins fondarea căreia a trebuit să-i consacre patruzeci şi şapte de ani de grijă neobosită şi entuziastă în folosul preoţilor şi laicilor care astăzi formează Prelatura Opus Dei.

Viaţa spirituală şi apostolică a noului Fericit era întemeiată pe conştiinţa, datorată credinţei, de a fi fiu al lui Dumnezeu în Cristos. Această credinţă hrănea iubirea sa pentru Domnul, zelul său evanghelizator, bucuria sa permanentă, chiar şi în mijlocul marilor încercări şi greutăţi pe care a trebuit să le depăşească. "A-ţi purta crucea, înseamnă a afla fericirea, bucuria - spunea el într-una dintre meditaţiile sale -; a-ţi purta crucea înseamnă să te identifici cu Cristos, înseamnă să fii Cristos şi, prin urmare, fiu al lui Dumnezeu."

Cu o intuiţie supranaturală, Fericitul Josemaría a propovăduit neobosit chemarea universală la sfinţenie şi la apostolat. Cristos îi invită pe toţi oamenii să se sfinţească în viaţa concretă de fiecare zi. De aceea munca este şi un mijloc de sfinţenie personală şi de apostolat atunci când este împlinită în unire cu Isus Cristos căci, întrupându-se, Fiul lui Dumnezeu s-a unit într-un anumit fel cu întreaga realitate a omului şi cu întreaga creaţie din jurul lui (cf. Enciclica Dominum et vivificantem, nr. 50). Într-o societate în care dorinţa nestăpânită de a poseda bunuri materiale a făcut din acestea idoli care-i îndepărtează pe oameni de Dumnezeu, noul Fericit ne reaminteşte că aceste realităţi, create de Dumnezeu şi de inteligenţa umană, folosite corespunzător spre slava Creatorului şi în slujba fraţilor noştri, pot fi o cale care-i conduce pe oameni la întâlnirea cu Cristos. "Toate lucrurile de pe pământ - zicea el - inclusiv activităţile pământeşti şi temporare ale oamenilor trebuie raportate la Dumnezeu" (Scrisoare, 19 martie 1954).

"Dumnezeul meu, Împăratul meu, voi binecuvânta numele tău în veac şi în veacul veacului". Această exclamaţie din psalmul responsorial de astăzi este un fel de rezumat al vieţii spirituale a Fericitului Josemaría. Marea sa iubire faţă de Cristos, de care se simte cucerit, l-a făcut să i se consacre pentru totdeauna şi să participe la misterul Patimii şi Învierii sale. Simte, în acelaşi timp, o afecţiune filială faţă de Fecioara Maria, care-l îndeamnă să-i imite virtuţile. "Voi binecuvânta numele tău în veac şi în veacul veacului": acesta este imnul care izvora spontan din sufletul său şi care-l îndemna să ofere lui Dumnezeu tot ce avea şi tot ce-l înconjura. Viaţa sa era, cu adevărat, pătrunsă de umanismul creştin şi marcată de pecetea incomparabilă a bunătăţii, a blândeţii inimii, a suferinţei ascunse prin care Dumnezeu îi purifică şi îi sfinţeşte pe aleşii săi.

4. Actualitatea şi transcendenţa acestui mesaj spiritual, înrădăcinat adânc în Evanghelie, sunt evidente, aşa cum o arată fecunditatea cu care Dumnezeu a binecuvântat viaţa şi opera lui Josemaría Escrivá. Ţara sa natală, Spania, este mândră să aibă un asemenea fiu, preot exemplar, care a ştiut să deschidă noi orizonturi apostolice acţiunii misionare şi de evanghelizare. Fie ca această celebrare plină de bucurie să fie pentru toţi membrii Prelaturii Opus Dei o ocazie potrivită pentru a-i îndemna să se angajeze şi mai mult în răspunsul lor la chemarea la sfinţenie, şi să participe cu mai multă generozitate la viaţa Bisericii, fiind mereu mărturisitori ai valorilor autentice ale Evangheliei, ceea ce trebuie să se exprime printr-un dinamism apostolic curajos şi printr-o atenţie deosebită faţă de cei săraci şi faţă de cei aflaţi în nevoie.

5. În Fericita Josefina Bakhita avem, de asemenea, un mărturisitor eminent al iubirii părinteşti a lui Dumnezeu şi un semn luminos al permanentei actualităţi a Fericirilor. Născută în Sudan în 1869, răpită de negustorii de sclavi pe când era încă un copil şi vândută în mai multe rânduri în pieţele africane, a cunoscut atrocităţile unei sclavii care a lăsat pe trupul ei urmele adânci ale cruzimii umane. În ciuda acestor experienţe dureroase, nevinovăţia ei a rămas intactă, bogată în speranţe. "Sclavă fiind, nu m-am lăsat niciodată pradă disperării - spunea ea - căci simţeam în mine o forţa tainică ce mă susţinea". Numele Bakhita - pe care i l-au dat răpitorii săi -, înseamnă "fericită", şi este ceea ce a şi devenit, cu ajutorul Dumnezeului oricărei mângâieri care o ţinea mereu de mână şi o însoţea pe cale.

Ajunsă la Veneţia pe căile tainice ale Providenţei divine, Bakhita s-a deschis repede pentru har. Botezul, apoi, câţiva ani mai târziu, profesiunea religioasă la Surorile canosiene care au primit-o şi au instruit-o, au constituit urmările logice ale descoperirii comorii Evangheliei pentru care a sacrificat totul, chiar şi reîntoarcerea sa, de-acum liberă, pe pământul său natal. Asemenea Magdalenei de Canossa, a voit să trăiască şi ea numai pentru Dumnezeu. Cu o perseverenţă eroică, a înaintat, smerită şi încrezătoare, pe calea fidelităţii faţă de iubirea cea mai mare. Credinţa sa era tare, limpede, plină de zel. "Dacă aţi şti ce bucurie mare simţi când îl cunoşti pe Dumnezeu!", îi plăcea să repete.

Mons. Alvaro del Portillo și Mons. Javier Echevarría în timpul omilii

6. Noua Fericită a petrecut cincizeci şi unu de ani în viaţa religioasă canosiană, lăsându-se călăuzită de ascultare, într-un angajament de fiecare zi, smerit şi tainic, dar bogat în iubire autentică şi în rugăciune. Locuitorii din Schio, acolo unde ea a locuit aproape tot timpul, au descoperit curând în "Maica Brunetă", cum o numeau ei, o omenie bogată în dăruire de sine, o forţă interioară ieşită din comun care-i antrena şi pe ceilalţi. Viaţa sa s-a consumat într-o rugăciune de inspiraţie misionară neîntreruptă, într-o fidelitate umilă şi eroică faţă de iubire, ceea ce i-a permis să trăiască libertatea fiilor lui Dumnezeu şi să o răspândească în jurul său.

În vremea noastră, când goana nestăpânită după putere, bani, plăcere, provoacă atâta neîncredere, violenţă şi singurătate, Domnul ne dă în Sora Bakhita o soră universală, pentru ca ea să ne descopere secretul fericirii celei mai autentice: Fericirile.

Mesajul ei este mesajul bunătăţii eroice, asemenea bunătăţii Tatălui ceresc. Ea ne-a lăsat mărturia reîmpăcării şi a iertării evanghelice, care va aduce o mângâiere sigură creştinilor din patria sa, Sudanul, atât de greu încercată de conflictul care durează de mai mulţi ani şi care a provocat atâtea victime. Fidelitatea şi speranţa lor sunt un motiv de mândrie şi de aduceri de mulţumire pentru întreaga Biserică. În această perioadă de mari încercări, Sora Bakhita merge înaintea lor pe calea imitării lui Cristos, a aprofundării vieţii creştine şi a adeziunii ferme la Biserică. Aş vrea ca în acelaşi timp să adresez încă odată un apel insistent responsabililor situaţiei din Sudan, pentru ca ei să aplice idealurile de pace şi de înţelegere pe care le proclamă, şi pentru ca respectarea drepturilor fundamentale ale omului - şi, în primul rând, dreptul la libertate religioasă - să fie garantat tuturor, fără discriminare etnică şi religioasă.

Situaţia a sute de mii de refugiaţi din regiunile meridionale, pe care războiul i-a constrâns să-şi părăsească locuinţele şi locul de muncă, trezeşte o mare îngrijorare. Recent, ei au fost obligaţi să părăsească şi taberele unde au găsit o anumită asistenţă, fiind deportaţi în locuri deşertice. A fost împiedecată şi libera trecere a convoaielor cu ajutoare ale organismelor internaţionale. Situaţia lor este tragică şi nu ne poate lăsa insensibili.

Îndemn din inimă organismele internaţionale de asistenţă să continue să-i aducă ajutorul lor benevol, necesar şi urgent.

În timp ce salut delegaţia Bisericii din Sudan prezentă la această ceremonie, gândul meu însoţit de rugăciune se îndreaptă cu afecţiune spre întreaga Biserică din această ţară: episcopii, clerul diocezan şi misionar, laicii angajaţi în pastoraţie, ca şi catehiştii, colaboratori generoşi şi necesari pentru răspândirea Adevărului, a Cuvântului şi a Iubirii lui Dumnezeu. Populaţiile din Sudan sunt mereu prezente în inima mea şi în rugăciunea mea: le încredinţez mijlocirii noii Fericite, Josephine Bakhita.

7. "Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul! Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii" (Ioan 13,34-35). Evanghelia de la liturghia de astăzi se încheie cu aceste cuvinte ale lui Isus. În aceste rânduri ale Evangheliei, aflăm sinteza oricărei sfinţenii, a sfinţeniei la care Josemaría Escrivá de Balaguer şi Josephine Bakhita au ajuns pe căi diferite, dar care converge spre unul şi acelaşi scop. Ei l-au iubit pe Dumnezeu cu toată tăria inimii lor şi au dat dovada de o iubire dusă până la eroism prin activitatea lor în slujba oamenilor, fraţii lor. De aceea Biserica îi ridică astăzi la cinstea altarelor şi îi prezintă ca modele de imitare a lui Cristos, care ne-a iubit şi s-a dat pe sine pentru fiecare dintre noi (cf. Galateni 2, 20).

8. "Acum a fost preaslăvit Fiul omului" (Ioan 13, 31): este misterul pascal al slavei. Prin Fiul omului, această slavă se extinde la întreaga creaţie văzută şi nevăzută: "Să te laude pe Tine, Doamne, toate lucrurile Tale, şi cuvioşii Tăi să Te binecuvânteze. Slava împărăţiei tale vor spune" (Psalm 145/144, 10-11). Fiul omului a zis: "Nu trebuia oare ca Mesia să pătimească acestea ca să intre în slava Sa?" Iată-i pe aceia care, din generaţie în generaţie, l-au urmat pe Cristos: prin multe încercări, au intrat în împărăţia lui Dumnezeu. "Împărăţia ta este împărăţia tuturor veacurilor" (Psalm 145/144, 13). Amin.

Textul original a fost publicat în "L'Osservatore Romano", 20 mai 1992.