Spun mereu că rugby-ul nu începe când se aude fluierul. Începe mult mai devreme: când un copil își leagă ghetele în grabă pentru că întârzie la antrenament, când o mamă spală tricouri pline de noroi fără să se supere — sau aproape —, sau când un tată, după o zi lungă de muncă, merge direct pe teren să-i antreneze pe „copiii lui”.
Rugby-ul este un sport dur, da. Dar mai ales este o școală de virtuți umane. Și de aceea îmi place atât de mult pentru copii și adolescenți. Pentru că aici nu se învață doar să plachezi: se învață să trăiești.
Pentru a merge înainte, trebuie să dai înapoi
Când explic rugby-ul cuiva care nu-l cunoaște, există o regulă care îi surprinde mereu: mingea se poate pasa doar înapoi. Dacă o arunci înainte, este fault. Echipa pierde posesia. Singura modalitate de a câștiga teren este să ai încredere în cel de lângă tine. Să cedezi. Să dai drumul mingii. Și atunci echipa înaintează împreună.
Ca tată, ca antrenor, această regulă îmi spune multe: uneori a înainta înseamnă să cedezi, să ai încredere în celălalt, să nu vrei să ajungi singur. Și că efortul merită, chiar dacă rezultatele întârzie. Sfântul Josemaría o descria astfel:
Cu arbitrul nu se discută
În rugby, arbitrul este respectat. Nu se protestează. Și asta, într-o lume în care totul se discută, educă enorm. Băieților le este greu la început, desigur. Unii se uită la mine de parcă ar spune:
—„Antrenorule, dar ați greșit”…
Și aici este lecția: să accepte, să tacă și să continue jocul.
Acest respect se transferă apoi acasă aproape fără să ne dăm seama. Față de tată, față de mamă, față de profesor. Virtuțile umane sunt baza celor supranaturale, iar rugby-ul le cultivă pe multe: respectul, efortul, sacrificiul.
Sunt zile în care plouă, este frig și canapeaua te cheamă mai tare decât antrenamentul. Și totuși mergem. Iar copilul învață că nu totul în viață este comod. Același spirit încerc să-l trăiesc și ca tată: să mă ridic la timp, să-mi îndeplinesc munca, să ascult cu răbdare acasă chiar dacă sunt obosit. Să sfințesc lucrurile de fiecare zi, făcând bine ceea ce trebuie făcut, cu dragoste și perseverență.
A cădea și a te ridica
Există o lecție pe care le-o repet mereu copiilor pe care îi antrenez: în rugby cazi. Mult. Și te ridici. Uneori cu o lovitură, alteori plin de noroi până peste urechi. Dar nimeni nu rămâne la pământ.
De câte ori se întâmplă același lucru și acasă: există greșeli, supărări, zile dificile. Și de câte ori trebuie să ceri iertare, să începi din nou și să zâmbești iar.
Papa Leon al XIV-lea, în scrisoarea sa La vida en abundancia, explică faptul că antrenamentul sufletului și al trupului merg mereu spre aceeași țintă. A învăța un copil să se ridice de la pământ înseamnă și a-l învăța să nu renunțe în fața vieții. Și de multe ori, în timp ce îi învăț pe ei, învăț și eu.
Victoria cea mai importantă A antrena copii și adolescenți nu înseamnă doar a-i învăța tehnică. Înseamnă a-i însoți, a-i corecta cu afecțiune, a le cere fără a-i umili, a crede în ei chiar și atunci când greșesc. Iar asta m-a ajutat foarte mult să trăiesc mai bine vocația mea de tată.
În Opus Dei am învățat că Dumnezeu ne așteaptă în lucrurile obișnuite: în munca bine făcută, în purtarea amabilă, în slujirea celorlalți. Eu am descoperit acest lucru printre mingi ovale, discuții în vestiar și meciuri pierdute cu demnitate.
La final, rugby-ul m-a învățat același lucru ca și paternitatea: că nu se înaintează singur, că trebuie să te ridici mereu și că a forma oameni buni este întotdeauna cea mai mare victorie.