„Fiul lui Dumnezeu, prin întruparea Sa, ne-a invitat la revoluția tandreței”[1]: papa Francisc arată că, în misterul lui Cristos, semnele manifestă tandrețea lui Dumnezeu. Iar sfântul Ignațiu de Antiohia spune că Domnul este cunoscut în tăcerea Sa.
Timpul Crăciunului este vestit de un Advent în care moderația și relativa tăcere a instrumentelor muzicale în liturgie sunt semne ale așteptării smerite a Mântuitorului, ale bucuriei depline pentru nașterea Sa[2].
Cuvântul Se face trup și Îl contemplăm prunc: „infans”, în latină, ceea ce înseamnă literal „care nu vorbește”. Cuvântul nu știe să vorbească. Tăcerea lui Dumnezeu invită la contemplare, la admirație, la adorație. Cuvântul S-a scurtat, spun Părinții Bisericii: Fiul lui Dumnezeu S-a făcut mic pentru ca Cuvântul să fie la îndemâna noastră, semn tăcut și duios care cere iubire.
Liturgia extinde această tăcere asupra naturii întregi. „Când o liniște adâncă învăluia toate și noaptea era la mijlocul drumului ei”, spune cartea Înțelepciunii, a coborât pe pământ „din Cer, Cuvântul Tău atotputernic” (Înț 18,14-15). Aplicarea acestui text la nașterea lui Isus urcă probabil până la iudeo-creștinism, adică la primele timpuri ale Bisericii[3].
Cuvântul nu știe să vorbească. Tăcerea lui Dumnezeu invită la contemplare, la admirație, la adorație.
Rugăciunea Angelus de seară s-a născut din credința că la acea oră, când se lasă tăcerea nopții, Fecioara Maria a primit salutul îngerului. Încetul cu încetul s-a răspândit practica de a recita această rugăciune la amiază, cerând atunci, în secolul al XV-lea, pentru pacea Bisericii[4].
Maria și Iosif, cel tăcut, se vor întoarce la Nazaret: treizeci de ani de tăcere ai lui Isus, îi plăcea sfântului Josemaría să sublinieze[5]. Va veni viața publică și, într-o zi, Cristos va tăcea chiar înaintea lui Irod „cu o tăcere dumnezeiască”[6]. Isaia profețise: „În tăcere și în speranță stă tăria voastră”; sfântul Josemaría o aplica și la vremea potrivnică: „Să taci și să te încrezi”[7]; căci, după cum spunea Benedict al XVI-lea, „împrejurările potrivnice sunt «îmbrățișate» în chip tainic de tandrețea lui Dumnezeu”[8]. În cuvintele lui Francisc, „încetul cu încetul trebuie să îngăduim ca bucuria credinței să înceapă să se trezească, ca o încredere tainică, dar fermă, chiar și în mijlocul celor mai grele chinuri: «[…] Bine este să aștepți în tăcere mântuirea Domnului» (Lam 3,26)”[9].
Un poet francez spune că gândurile sunt păsări care cântă numai atunci când se află în copacul tăcerii. Creștinul gândește și se roagă: „Zile de tăcere și de har intens… Rugăciune față în față cu Dumnezeu…”[10].
Sub pana sfântului Josemaría, cuvântul „tăcere” este folosit adesea cu adjectivele rodnică, veselă, plăcută[11]. Munca tăcută este elocventă, efortul tăcut dă roade[12]…
Tăcerea respiră pace, smerenie, odihnă, seninătate și chiar eficacitate; îngăduie reculegerea. Ilie L-a ascultat pe Dumnezeu într-„o adiere de vânt lin”, literal în „glasul unei tăceri subțiri” (1Rg 19,12), care exprima intimitatea unei convorbiri[13].
Sunt necesare timpuri de „liniște interioară”, constată sfântul Josemaría[14]. După cum spune fericita Maică Tereza de Calcutta, „Dumnezeu vorbește în tăcerea inimii. […] Rodul acestei tăceri este rugăciunea. Rodul rugăciunii este credința. Rodul credinței este iubirea. Rodul iubirii este slujirea. Iar rodul slujirii este pacea. Pentru că pacea vine de la cel care seamănă iubirea prefăcând-o în faptă”[15].
Dă pace să cauți o anumită tăcere în muncă, în familie și în societate. Potrivit unei frumoase tradiții creștine, se poate tinde spre tăcere când începe seara, în amintirea pătimirii Domnului, și se poate păstra tăcerea peste noapte, pentru a ne odihni în El. După moartea pe cruce va veni tăcerea mormântului, până la gloria învierii. Marea tăcere a cartusienilor și a atâtor călugări însoțește și susține rugăciunea întregii Biserici.
Tăcerea ne face atenți cu ceilalți și întărește fraternitatea. Evanghelia cere, după cum amintește papa Francisc, „un exercițiu neîncetat de empatie, de ascultare a suferinței și a speranței celuilalt”[16]. Tandrețea lui Dumnezeu face inima noastră simțitoare, apropiată. Ne deschide către ceilalți și descoperim, în cuvintele sfântului Josemaría, „persoane care au nevoie de ajutor, de compasiune și înțelegere”[17]. Într-un timp în care se pare că trebuie să ne umplem toată ziua de inițiative, de activități, de zgomot, este bine să facem tăcere în afara și înăuntrul nostru, pentru a putea asculta glasul lui Dumnezeu și pe cel al aproapelui.
Fiecare Advent evocă așteptarea bucuroasă a celei de-a doua veniri a Domnului. Când se deschide pecetea a șaptea a Apocalipsului, se face tăcere în cer (Ap 8,1), tăcere care ne pregătește pentru misterul trinitar. Cerul tace pentru că se roagă, în smerită așteptare a manifestării lui Dumnezeu. După cum spune Pseudo-Dionisie, venerăm într-o tăcere plină de respect negrăitul lui Dumnezeu: adorăm[18].
Conciliul Vatican II recomandă în sfânta liturgie „tăcerea sacră” înaintea lui Dumnezeu[19]. Astfel, în timpul celebrării euharistice, arată Francisc, „credincioșii fac tăcere și Îl lasă pe El să vorbească”[20]. Prelatul Opus Dei amintește cum timpurile de tăcere invită adunarea unită în caritate să „asculte sugestiile intime” ale Duhului Sfânt[21].
Tandrețea lui Dumnezeu se arată în semne… După o frumoasă expresie a Părinților, să învățăm să citim aceste «moduri de a fi» ale lui Dumnezeu, care ni Se revelează în Isus Cristos. Să însoțim tăcerea Mariei și a lui Iosif. „Se însera, într-o liniște adâncă… Ai simțit foarte vie prezența lui Dumnezeu… Și, cu o astfel de realitate, ce pace!”[22].
Guillaume Derville
[1] Francisc, Exortația apostolică Evangelii gaudium, 24 noiembrie 2013, 88.
[2] Cf. Rânduiala generală a Liturghierului Roman, 313.
[3] Cf. Jean Daniélou, Théologie du judéo-christianisme. Histoire des doctrines chrétiennes avant Nicée, 1, Desclée-Cerf, Paris 1992, p. 276.
[4] Cf. Mario Righetti, Historia de la liturgia I, Biblioteca de Autores Cristianos, Madrid 1955, p. 206-207.
[5] Cf. sfântul Josemaría, Brazdă, 485; E Cristos care trece, 38; Prietenii lui Dumnezeu, 281, 284.
[6] Sfântul Josemaría, E Cristos care trece, 72; cf. Brazdă, 485; cf. Calea Crucii, 1, 4. Cf. Mt 26,62.
[7] Sfântul Josemaría, Forja, 799. Cf. Is 30,15.
[8] Benedict al XVI-lea, Exortația apostolică Verbum Domini, 30 septembrie 2010, 106.
[9] Francisc, Exortația apostolică Evangelii gaudium, 6.
[10] Sfântul Josemaría, Brazdă, 179.
[11] Cf. sfântul Josemaría, Drum, 447, 645, 672;
[12] Cf. sfântul Josemaría, Brazdă 300, 530.
[13] În ebraică, este formula enigmatică: „qol demama daqqa”, pe care Francisc o comentează în omilia sa de la Sfânta Marta, cf. Osservatore Romano, 13 decembrie 2013, p. 8.
[14] Sfântul Josemaría, Brazdă, 670.
[15] Fericita Tereza de Calcutta, interviu acordat în 1987 jurnalistului R. Farina și publicat în săptămânalul italian Il Sabato, citat în J.L. Illanes, Tratado de Teología espiritual, EUNSA, Pamplona 2007, p. 394-395.
[16] Francisc, Mesaj pentru celebrarea celei de-a XLVII-a Zile Mondiale a Păcii (1 ianuarie 2014), 8 decembrie 2013, 10.
[17] Sfântul Josemaría, Convorbiri, 96.
[18] Cf. Pseudo-Dionisie, De divinis nominibus, c. I, nr. 11, citat în Fernando Ocáriz, Sobre Dios, la Iglesia y el mundo, Rialp, Madrid 2013, p. 70.
[19] Conciliul Vatican II, Const. Sacrosanctum Concilium, 30.
[20] Francisc, Exortația apostolică Evangelii gaudium, 143.
[21] Javier Echevarría, Vivir la Santa Misa, Rialp, Madrid3, p. 70; cf. de asemenea p. 25, 106, 186. Cf. Rânduiala generală a Liturghierului Roman, 45, 55-56. Cf. Benedict al XVI-lea, Exortația apostolică Verbum Domini, 66.
[22] Sfântul Josemaría, Brazdă, 857.

