Când acel rege i-a chemat pe invitați la nunta fiului său, credea că le scrie unor prieteni și unor persoane apropiate, care ar fi fost încântate să lase ceea ce aveau de făcut pentru a împărtăși cu el bucuria momentului. Dar se înșela. După cum notează laconic textul evanghelic: „nu au voit să vină” (Mt 22,3). Monarhului i s-a părut că trebuie să fie o neînțelegere, așa că le-a trimis invitaților un nou mesaj, de data aceasta mai clar: „Iată, am pregătit ospățul; taurii mei și animalele îngrășate sunt tăiate și toate sunt gata. Veniți la nuntă!” (v. 4). Totuși, răspunsul a fost și mai dureros (cf. v. 5-6). Această parabolă spusă de Isus este asemănătoare cu cea a lucrătorilor viei, pe care sfântul Matei o așază puțin mai înainte în Evanghelia sa (cf. Mt 21,33-40). Deși în ambele ocazii Domnul li Se adresa autorităților lui Israel, cuvintele Sale continuă să răsune de-a lungul istoriei. În ce sens am fost și noi invitați la nunta fiului Regelui sau să lucrăm într-o vie? Ce vrea să ne spună Isus prin aceste cuvinte ale Sale?

Poate că prin aceste relatări vrea să ne amintească, pur și simplu, că existența noastră își dobândește sensul deplin în măsura în care rămân vii și actuale relația noastră cu Dumnezeu, realitatea noastră de fii și chemarea noastră de a transforma lumea după chipul iubirii Sale. Astfel, ne încurajează să păstrăm, „prin tinerețea sufletului”, conștiința și responsabilitatea în fața darului pe care l-am primit^[1]. Întrucât nu suntem mai buni decât persoanele care Îl ascultau pe Isus, riscul de a cădea în comportamentul descris în parabolele Sale ne privește și pe noi. Și invers: măreția pe care ne-o deschide posibilitatea de a trăi ca fii ai lui Dumnezeu merită să ne reînnoim dorința de a păstra mereu tânăr răspunsul nostru de iubire.

Ceea ce amintește Lucrarea

În Gaudete et exsultate, Papa amintea că „fiecare sfânt este o misiune; este un proiect al Tatălui pentru a reflecta și a întrupa, într-un moment determinat al istoriei, un aspect al evangheliei”^[2]. În acest sens, sfântul Josemaría spunea că mesajul Opus Dei este „vechi ca Evanghelia și, ca Evanghelia, nou”^[3], pentru că nu face decât să amintească ceva ce este deja prezent în viața și în mesajul Domnului. În realitate, toți creștinii suntem chemați să-L reflectăm pe Isus Cristos, făcându-L prezent în lume; în aceasta constă lucrarea Duhului Sfânt în suflet și în Biserică (cf. 2 Cor 3,18). Totuși, vocația fiecăruia îl poate duce „a reproduce în propria existență diferite aspecte ale vieții pământești a lui Isus: viața ascunsă, viața comunitară, apropierea de cei din urmă, sărăcia și alte manifestări ale dăruirii Sale din iubire”^[4]. În acest fel, fiecare sfânt – și, în definitiv, fiecare creștin – „este un mesaj pe care Duhul Sfânt îl scoate din bogăția lui Isus Cristos și îl dăruiește poporului Său”^[5].

Ce aspecte ale vieții lui Cristos dorește să întrupeze viața credincioșilor Opus Dei? Care este mesajul pe care Mângâietorul vrea să-l amintească contemporanilor lor? Orizontul centenarului Lucrării este un bun prilej pentru a ne pune aceste întrebări și pentru a aprofunda ceea ce Dumnezeu vrea să spună lumii prin mesajul Lucrării, adresat și unor persoane și locuri care poate n-au auzit niciodată de el.

În încercarea de a explica lumina pe care sfântul Josemaría a primit-o pe 2 octombrie 1928, unele reprezentări artistice au pus-o în legătură cu atelierul din Nazaret, locul în care Isus și Iosif lucrau și își petreceau zilele. Într-adevăr, prin mesajul Lucrării, Duhul Sfânt le amintește tuturor că noi, creștinii, suntem chemați la unirea cu Dumnezeu în viața obișnuită, că Domnul vine să ne caute pe toți și că, tocmai de aceea, lumea este un loc – mai mult, un mijloc – de sfințire. Așa cum la Betleem, în Egipt și la Nazaret s-au unit cerul și pământul, în locurile în care se desfășoară existența noastră Îl putem găsi pe Dumnezeu și putem împăca cu El creația Sa. Sfântul Josemaría scria într-una dintre scrisorile sale: „Venim să sfințim orice osteneală omenească cinstită: munca obișnuită, tocmai în lume, în mod laic și secular, în slujba Sfintei Biserici, a Pontifului Roman și a tuturor sufletelor”^[6].

Ca o dezvoltare a acelei lumini, Domnul i-a arătat treptat sfântului Josemaría alte puncte care aveau să fie centrale pentru viața credincioșilor Lucrării. Chemarea tuturor la sfințenie și misiunea de a aprinde lumea în iubirea lui Dumnezeu aveau să aibă munca drept ax, simțul filiației divine drept fundament și Sfânta Liturghie drept centru și rădăcină. Opus Dei se prezenta ca o părticică a Bisericii care nu dorea decât să o slujească, în lume și prin realitățile lumii. „De mai multe ori am comparat această misiune a noastră, urmând exemplul Domnului, cu cea a aluatului care, dinăuntrul frământăturii, o face să dospească până o transformă în pâine bună”^[7]. Astfel, credincioșii Lucrării se știu chemați printr-o vocație divină să-I aducă lui Dumnezeu lumea în care trăiesc. Drumul nu este altul decât cel al Nazaretului: munca bine făcută, slujirea celorlalți, grija față de persoanele pe care Dumnezeu ni le pune aproape, preocuparea pentru realitatea în care trăim și pe care o iubim. Cu simplitate și naturalețe, știindu-ne destinatarii unei chemări care îmbrățișează întreaga noastră existență.

O chemare care pune în mișcare întreaga viață

Unele dintre trăsăturile cele mai specifice ale vieții în Lucrare se înțeleg numai dacă ținem cont că este vorba de un fenomen vocațional, adică faptul de a face parte din Opus Dei nu este rodul unei inițiative omenești, al unei idei fericite sau al unui efort generos, ci, în primul rând, al unei chemări divine. Într-un fel sau altul, și cu o profunzime tot mai mare pe măsură ce trec anii, descoperim „această chemare divină, care aprinde în noi dorința de a căuta perfecțiunea în mijlocul lumii”^[8]. Îl lăsăm atunci pe Isus să Se facă stăpân pe sufletul nostru. Cu harul lui Dumnezeu, dorințele noastre se identifică treptat cu ale Sale, până putem spune că trăim doar din iubire – pentru că ne pune în mișcare faptul că ne știm iubiți de Dumnezeu – și pentru a iubi – pentru că suntem conștienți că El contează pe noi pentru ca iubirea Sa să ajungă la mult mai multe persoane.

Viața oricărui credincios al Lucrării presupune, așadar, o „întâlnire vocațională deplină”, astfel încât „Opus Dei este altoit pe viața noastră”^[9]. În acest sens, ca fenomen vocațional, este ceva diferit de o asociație, care cere o dedicare limitată la o serie de activități sau de întâlniri. Pe de altă parte, este diferit și de ceea ce ar fi mai propriu unei consacrări speciale, care ar presupune dobândirea unei condiții publice în Biserică, diferită de cea a celorlalți credincioși obișnuiți. Mai degrabă, este vorba de a transforma întreaga viață într-o descoperire continuă a Celui care ne cheamă și într-un răspuns plin de bucurie – mereu creativ și plin de iubire – la chemarea Sa.

Cum răspunde însă o persoană îndrăgostită atunci când este vorba să-l facă fericit pe cel pe care îl iubește? Sau, privind altfel lucrurile, cum se angajează cineva într-o misiune pe care o consideră cel mai important lucru din viața sa? Dacă nimic nu-l mișcă mai puternic decât posibilitatea de a se dedica acelei persoane, acelei misiuni, pune tot ce ține de el, cu inițiativă, cu spontaneitate. Prin urmare, nu este vorba „să faci tot mai multe lucruri sau să îndeplinești anumite standarde de performanță pe care ni le impunem ca sarcină”^[10]; nici nu este vorba „să colaborăm la anumite sarcini sau în lucrările corporative de apostolat”^[11]. Firește, chemarea se poate trăi și în acest fel, dar este important să nu pierdem din vedere că esențialul „este răspunsul față de iubirea lui Dumnezeu”^[12], ceva care nu are o formă fixă și care, în același timp, poate da formă la tot ceea ce facem.

Sfântul Josemaría explica faptul că acest caracter atotcuprinzător al sensului vocațional al vieții duce la experiența unității de viață, care ține de originea și de scopul acțiunilor noastre: „O unitate de viață care are simultan două fațete: cea interioară, care ne face contemplativi, și cea apostolică, prin munca noastră profesională, care este vizibilă și exterioară”^[13]. Este vorba, așadar, de a-L căuta pe Domnul în tot ceea ce facem, de a-L pune „drept scop al tuturor muncilor noastre”^[14] și de a căuta să apropiem iubirea Sa de cei care trăiesc aproape de noi, ocupându-ne de ei, îngrijindu-ne de ei și slujindu-i în diferitele împrejurări în care ne aflăm. Aceeași dorință ne va face, uneori, să ne angajăm în proiecte de tot felul, alături de alți credincioși ai Lucrării, de alți creștini sau de persoane care pur și simplu împărtășesc cu noi dorința de a transforma lumea după chipul lui Cristos, Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit.

Cu flexibilitatea unui mușchi

Este caracteristic credincioșilor Opus Dei să acționeze întotdeauna cu deplină libertate, „pentru că este propriu chemării noastre divine specifice să ne sfințim lucrând în sarcinile obișnuite ale oamenilor după glasul propriei conștiințe, simțindu-ne personal responsabili de activitățile noastre hotărâte în mod liber, în cadrul credinței și al moralei lui Isus Cristos”[15]. Așa au înțeles lucrurile de la început membrii Lucrării, cu inițiative de tot felul, din lumea finanțelor până în lumea căminului, de la agricultură până la educație sau comunicații. Toate își au, într-un fel, inspirația în mesajul Opus Dei și, totuși, nu îi aparțin și nici nu sunt organizate de el, ci de fiecare dintre persoanele care le promovează.

De fapt, apostolatul principal al Lucrării este „cel al prieteniei și încrederii, realizat în mod personal de fiecare dintre noi, femei și bărbați”^[16]. Acest lucru are unele consecințe care ating foarte de aproape felul de a fi propriu credincioșilor Opus Dei și activitatea lor de evanghelizare. În primul rând, ne arată că toți își trăiesc dăruirea cu „o egalitate de dedicare”, pentru că „vocația și misiunea corespunzătoare cuprind întreaga noastră viață”^[17]. Astfel, toți suntem la fel de importanți, toți suntem coresponsabili de misiunea comună, din locul și din sarcina în care ne aflăm.

Această realitate este o chemare continuă adresată inimii fiecăreia și fiecăruia dintre noi, conștienți că „Dumnezeu ne cere ca zelul apostolic să ne umple inimile, să uităm de noi înșine, pentru a ne ocupa – cu un sacrificiu făcut cu plăcere – de întreaga omenire”^[18]. Aceasta este, pe de altă parte, cel mai mare izvor de bucurie al nostru, căci „nimic nu poate aduce o satisfacție mai mare decât a duce atâtea suflete la lumina și la căldura lui Cristos”[19]. Ne vom apropia de ceilalți cu o atitudine de prietenie, a celui care vede în fiecare persoană un fiu al lui Dumnezeu, o fiică a lui Dumnezeu, chiar dacă poate nu toți sunt conștienți de condiția lor; „persoane pe care nimeni nu le-a învățat să-și prețuiască viața obișnuită”, cărora, prin exemplul și cuvântul nostru, vom căuta să le descoperim „acest mare adevăr: Isus Cristos S-a îngrijit de noi, chiar și de cei mai mici, chiar și de cei mai neînsemnați”^[20].

Pe de altă parte, faptul că apostolatul principal este cel personal face ca activitatea de evanghelizare a Opus Dei sau impactul ei asupra ansamblului misiunii Bisericii să fie greu de cuantificat. Este vorba de o revoluție tăcută, care dorește să schimbe fața mediilor de muncă, a orașelor, a unor societăți întregi, fără zgomot și fără fast. Sfântul Josemaría se bucura contemplând o muncă „care nu atrage atenția, nu este ușor de redat în statistici, dar produce roadele sfințeniei în mii de suflete care Îl urmează pe Cristos, în tăcere și cu sârguință, în mijlocul sarcinilor profesionale de zi cu zi”^[21].

În sfârșit, această caracteristică a apostolatului său propriu face ca Opus Dei să fie în mod necesar o dezorganizare organizată. Va exista, firește, un minim de structură, legat de formarea de care credincioșii săi au nevoie pentru a-și păstra viu răspunsul de iubire față de Dumnezeu și față de fiecare persoană în mijlocul lumii. Accentul pe spontaneitate și pe inițiativă se datorează faptului că toți suntem coresponsabili sau, după cum amintește prelatul Opus Dei în ultima sa scrisoare, „Lucrarea stă în mâinile noastre, ale tuturor”^[22]. În realitate, toate aceste caracteristici, care sunt proprii Lucrării așa cum Dumnezeu i-a încredințat-o sfântului Josemaría, sunt pentru noi în același timp un dar pentru care trebuie să fim recunoscători, o comoară pe care o putem aprofunda mereu pentru a ne bucura de ea și a ne umple de recunoștință, și o sarcină pentru a cărei realitate suntem responsabili, printr-o chemare divină.

Lucas Buch

[1] Cf. Mons. Fernando Ocáriz, Scrisoare pastorală, 28-X-2020, nr. 2.

[2] Francisc, exort. ap. Gaudete et exsultate, nr. 19.

[3] Sfântul Josemaría, Scrisoarea 3, nr. 91.

[4] Francisc, Gaudete et exsultate, nr. 20.

[5] Ibid., nr. 21.

[6] Sfântul Josemaría, Scrisoarea 3, nr. 2a.

[7] Sfântul Josemaría, Scrisoarea 1, nr. 5b.

[8] Sfântul Josemaría, Scrisoarea 3, nr. 8b.

[9] Sfântul Josemaría, Scrisoarea 31, nr. 11. Citat în Mons. Fernando Ocáriz, Scrisoare pastorală, 28-X-2020, nr. 8.

[10] Mons. Fernando Ocáriz, Scrisoare pastorală, 28-X-2020, nr. 6.

[11] Ibid., nr. 8.

[12] Ibid., nr. 7.

[13] Sfântul Josemaría, Scrisoarea 3, nr. 14a.

[14] Ibid., nr. 15a.

[15] Ibid., nr. 43d.

[16] Mons. Fernando Ocáriz, Scrisoare pastorală, 28-X-2020, nr. 5.

[17] Ibid., nr. 8.

[18] Sfântul Josemaría, Scrisoarea 1, nr. 22a.

[19] Ibid., nr. 22c

[20] Ibid., nr. 22c.

[21] Sfântul Josemaría, Convorbiri, nr. 71.

[22] Mons. Fernando Ocáriz, Scrisoare pastorală, 28-X-2020, nr. 27; cf. sfântul Josemaría, Convorbiri, nr. 19.