Numele noastre sunt Luis şi María. Suntem căsătoriţi de 23 de ani şi avem 8 copii. Suntem de asemenea şi membri "Supernumeraries" ai Opus Dei timp de mulţi ani. În urmă cu câţiva ani am început să ne gândim că familia noastră, destul de numeroasă deja, nu va mai avea niciun membru nou.

Apoi într-o zi am primit un email de la un prieten de-al meu. Mi-a spus că Fundaţiei Sindromului Down din Madrid i-a fost cerut ajutorul de către Comunitatea din Madrid, pentru un copil care suferă de Sindromul Down şi care a fost dat spre adopţie încă de la naştere.

Luis, care lucrează ca şi ginecolog, a încercat mereu să facă din meseria lui un mijloc de apărare al vieţii, chiar din momentul concepţiei. Amândoi suntem profund implicaţi în toate întrebările referitoare la avort, diagnostic prenatal precum şi situaţia celor cu Sindrom Down din ţara noastră.

Acasă am discutat acest subiect la cină. Am fost surprinşi să vedem cum copii noştri au păreri diferite. Unii erau pro, dar câţiva au spus: "Aţi înnebunit? Noi 7 nu vă suntem de ajuns?" Fiecare copil a reacţionat în conformitate cu vârsta şi propriul punctul de vedere. A fost chiar distractiv de urmărit.

Ziua în care Josemaría a venit acasă a fost o zi specială pentru familia noastră, şi am avut o mică festivitate. Ziua următoare una dintre fiicele noastre a dus la şcoală fotografii făcute la acest eveniment şi le-a arătat colegilor. În felul acesta toţi au aflat.

Un asemenea eveniment te ajută să te concentrezi asupra a ceea ce este cu adevărat important în viaţă. În zilele dinaintea sosirii lui Josemaria, tot felul de griji mi-au străbătut mintea. Îmi imaginez ca este la fel şi pentru părinţii cărora li s-a diagnosticat copilul cu Sindromul Down: frică pentru ceea ce le rezervă viitorul, pentru cum va fi viaţa acestui copil şi pentru ce s-ar putea întâmpla dacă nu vei fi acolo să ai grijă de el. Dar în final trebuie să dai la o parte toate aceste temeri şi să spui: uite, deja am ajutat 7 copii să pornească în viaţă. De ce nu am fi capabili să facem la fel şi pentru Josemaria? De ce nu i-am putea da ce le-am oferit şi copiilor noştri: posibilitatea de a fi fericit şi de a fi un copil al lui Dumnezeu? Şi în final realizezi: cu siguranţă putem face asta! Şi restul poate fi lăsat în mâinile lui Dumnezeu.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru copii mei. Ceea ce îmi doresc pentru ei nu este în primul rând să se descurce bine la scoală sau să reuşească în viată. Mai degrabă vreau ca ei să fie fericiţi şi să fie buni copii ai lui Dumnezeu. Când simplifici lucrurile în acest fel, pe care îl consider un mod realist şi practic de a vedea lucrurile, toate complicaţiile dispar.

Curând după sosirea lui Josemaría am trecut prin nişte momente cu adevărat dificile. Luis a fost diagnosticat cu o boală serioasă, leucemie. Au fost zile grele. El a fost internat şi şi-a pierdut tot părul – sau puţinul pe care îl mai avea - din cauza chimioterapiei. Dar de fiecare dată când Josemaría îl vizita era o injecţie cu bucurie.

Acasă, ceilalti copii îmi spuneau: îţi poţi imagina cât de greu ar fi fost acest an pentru noi dacă nu îl aveam pe Josemaría alături? Deoarece Josemaría a fost o binecuvântare pentru familia noastră pe parcursul acestor luni dificile. Are o capacitate specială de a scoate ce e mai bun de la fiecare dintre noi, cei din jurul lui. E adevărat. L-am văzut de multe ori făcând asta.