Dragii mei, fie ca Isus să vegheze asupra fiicelor și fiilor mei!

În fiecare zi, în diferite moduri, primim vești despre suferințele a nenumărate persoane, provocate de războaiele actuale, de nedreptăți, de sărăcie și de lipsuri în atâtea părți ale lumii. Vă propun să medităm din nou și să ne facem ecou acestor cuvinte ale sfântului Josemaría: „Un om sau o societate care nu reacționează înaintea necazurilor sau nedreptăților și care nu se străduiește să le atenueze, nu este un om sau o societate care să se ridice la înălțimea dragostei Inimii lui Cristos. Creștinii –păstrând întotdeauna cea mai mare libertate pentru a studia și a pune în practică diversele soluții și, prin urmare, cu un pluralism logic–, trebuie să coincidă în aceeași dorință de a sluji omenirii. Altfel, creștinismul lor nu va fi Cuvântul și Viața lui Isus: va fi o deghizare, o înșelăciune înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor” (E Cristos care trece, nr. 167).

În fața amplorii problemelor lumii, este firesc să simțim propria neputință de a le rezolva. Totuși, orice veste – chiar și cea care ni s-ar părea mai îndepărtată sau mai străină – trebuie să ne interpeleze, pentru că, împreună cu Cristos și în Cristos, simțim întreaga lume ca moștenirea noastră (cf. Ps 2,8). Credința ne asigură că putem ajuta mult prin rugăciune, care nu cunoaște granițe. Nu vom ajunge personal, altfel, la un număr imens de persoane, dar toți – fiecare în locul său – putem face mai mult decât credem.

Lipsurile materiale sunt numeroase în lume, dar tot atât de mari – uneori chiar mai dureroase – sunt singurătatea, neînțelegerea, lipsa afecțiunii adevărate, de care suferă atâția oameni. După cum explică Papa Leon al XIV-lea: „Există multe forme de sărăcie: cea a celor care nu au mijloace de subzistență materială, sărăcia celui marginalizat social și lipsit de instrumente pentru a-și exprima demnitatea și capacitățile, sărăcia morală și spirituală, sărăcia culturală, a celui care se află într-o stare de slăbiciune sau fragilitate personală ori socială, sărăcia celui care nu are drepturi, nici spațiu, nici libertate” (Dilexi te, nr. 9).

Să ne amintim și ceea ce ne scria Părintele nostru, cu atâția ani în urmă: „Misiunea noastră tinde spre a face ca să fie tot mai puțini ignoranți și tot mai puțini săraci, și la aceasta vom încerca să contribuim pretutindeni” (Scrisoarea 15, nr. 193). Mulțumim lui Dumnezeu că nenumărate persoane – și multe din Opus Dei – desfășoară activități de asistență și formare în medii deosebit de nevoiașe de pe cele cinci continente. Pe de altă parte, fiecare dintre noi încearcă să colaboreze personal la această imensă lucrare, prin rugăciune, prin muncă făcută cu spirit de slujire și prin ajutorul material pe care îl poate oferi.

Această atitudine față de nevoile celorlalți este o exigență a unui element esențial al vieții creștine: caritatea, iubirea față de oameni, inseparabilă de iubirea față de Dumnezeu. „Gândește-te – scrie sfântul Augustin – că tu, care încă nu-L vezi pe Dumnezeu, vei merita să-L contempli dacă îți iubești aproapele, căci iubindu-ți aproapele îți purifici privirea pentru ca ochii tăi să poată contempla pe Dumnezeu” (Tratat la Evanghelia Sfântului Ioan, 17, 7-9). Și știm bine că aproapele este orice persoană umană.

Cu toată afecțiunea vă binecuvântează,

Părintele vostru,

Roma, 13 noiembrie 2025