Mă numesc Agnès, sunt din Nisa și în prezent locuiesc la Paris. Sunt juristă de profesie și lucrez în echipa de conducere a Opus Dei din Franța și Belgia.
În luna noiembrie 2025 am participat la Jubileul Persoanelor Sărace împreună cu asociația Aux captifs, la libération („Către cei captivi, eliberarea”), în cadrul căreia sunt voluntară. Am călătorit la Roma împreună cu un grup de persoane aflate în situații de excluziune socială. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că voi trăi astfel Jubileul Speranței!
În fiecare săptămână ies împreună cu alți doi voluntari într-un „tur de întâlnire” prin pădurea Boulogne pentru a intra în contact cu persoane victime ale prostituției. Majoritatea sunt persoane transgender. Știam că există această asociație, dar nu credeam că este pentru mine. Voiam doar să mă apropii de cei care trăiesc pe stradă, deoarece de multă vreme mă impresionau formele de sărăcie pe care le vedeam în jurul meu și, mai ales, indiferența generalizată. La rândul meu, mă simțeam neîndemânatică: nu voiam să fiu indiferentă, dar nu știam ce să spun și nici cum să o spun. Căutam să învăț să mă simt mai firesc în preajma acestor persoane defavorizate pe care le întâlnesc în fiecare zi în cartierul meu sau la metrou.
Am bătut la ușa unui sediu al asociației aflat chiar lângă casa mea și acolo am întâlnit o veche prietenă, care mi-a propus să particip la aceste ieșiri în pădurea Boulogne. Acest lucru m-a surprins și m-a emoționat în același timp. Era vorba tocmai despre persoanele pe lângă care treceam adesea; mă rugam pentru ele, dar niciodată nu-mi trecuse prin minte să merg în întâmpinarea lor. Mi-am amintit de acele pagini din Evanghelie în care Isus merge în întâmpinarea leproșilor: oameni marginalizați, de care toți își întorc privirea. Totuși, aveam o teamă: voi fi oare în stare?
Mi-am amintit de câteva idei din conferința „A lărgi inima”, susținută de Părintele la prima ediție a BeDoCare, la Roma, iar acestea mi-au dat curaj: Dumnezeu nu ne cere tuturor lucruri extraordinare; sunt multe lucruri care sunt la îndemâna mea. Să mă apropii de ceilalți și să le duc bucuria care locuiește în inima mea – asta pot să fac. Ca numerară a Opus Dei, aceasta este ceea ce încerc să fac în fiecare zi la serviciu, cu prietenii și cu familia mea. Oriunde mă aflu, acolo este și cartierul meu: oamenii pe care poate îi întâlnesc o singură dată în viață. Acolo mă așteaptă Domnul. Toate piesele s-au așezat la locul lor; totul a devenit limpede. Și am pornit la drum.
Fiecare întâlnire este unică, pentru că fiecare persoană este unică. A merge în întâmpinarea unor necunoscuți înseamnă și a nu ști dacă te vor primi bine. Într-adevăr, uneori suntem respinși, dar, de cele mai multe ori, schimbăm câteva cuvinte. Cu timpul ajungem să ne cunoaștem și să ne spunem pe nume. Adesea ne așteaptă; este începutul unei prietenii. Datorită formării pe care am primit-o în cadrul asociației, am învățat să ascult oamenii și să-i primesc așa cum sunt, cu simplitate și fără prejudecăți. Mă apropii de ei fără niciun alt scop.
La începuturile Opus Dei, sfântul Josemaría mergea tocmai la cei săraci și bolnavi din spitalele Madridului anilor ’30. În ei găsea puterea de care avea nevoie. Văd aici o paralelă limpede. Cred că aceste întâlniri sunt o sursă foarte puternică de energie supranaturală pentru viața mea interioară și apostolică. Este doar o picătură de apă în imensul ocean al nevoilor lumii, dar are o mare valoare spirituală.
În zilele petrecute la Roma am ajuns să ne cunoaștem mai bine. M-a impresionat profund setea lor spirituală. Unele sunt botezate, altele nu. Una dintre ele mi-a mărturisit că își dorește să primească Botezul și să învețe să se roage; i-am arătat aplicația Carpe Deum. Alta m-a surprins în autobuz când, în miez de noapte, s-a pus să se roage vreme îndelungată. A doua zi mi-a povestit că se trezește în fiecare noapte și se roagă timp de douăzeci de minute pentru familia ei.
Înainte de a participa la Jubileul Persoanelor Sărace, mi-am propus să citesc prima Exortație Apostolică a lui Leon al XIV-lea, Dilexi Te. Mă impresionează când Papa spune că „niciun gest de afecțiune, oricât de mic ar fi, nu va fi uitat, mai ales dacă este îndreptat spre cei care suferă, sunt singuri sau lipsiți de cele necesare”.
Să privești în ochi pe cineva pe care nu-l cunoști și să-i spui pur și simplu: „Bună ziua, ce mai faceți?”, înseamnă să creezi sau să refaci o legătură de umanitate. Poate fi scânteia care reaprinde o lumină pe punctul de a se stinge. Este ceva extraordinar.
În continuare, Papa evocă numeroasele forme ale sărăciei: „cea a celor care nu au mijloacele necesare pentru a-și satisface nevoile materiale, cea a celor marginalizați social și lipsiți de posibilitatea de a-și exprima demnitatea și potențialul, sărăcia morală și spirituală, cea culturală, precum și cea a persoanelor aflate într-o situație de slăbiciune sau fragilitate personală ori socială...”.
Aceasta este speranța mea: mi-aș dori atât de mult ca nimeni să nu se simtă exclus sau respins. Ca fiecare să știe că este întotdeauna iubit, că are o valoare imensă în ochii lui Dumnezeu și în ochii noștri. Sper din toată inima ca această flacără a speranței să nu părăsească pe nimeni.