Cuprins

- Punct de plecare: Dumnezeu ne iubește necondiționat

- A privi peisajul, nu doar pământul

- A lupta înseamnă deja a iubi

„Ai devenit o făptură nouă și te-ai îmbrăcat în Cristos. Această haină albă să fie semnul demnității tale de creștin. Ajutat de cuvântul și de exemplul celor apropiați, păstreaz-o fără pată până la viața veșnică”^[1]. Încă din vechime există în Biserică tradiția de a-i îmbrăca în alb pe cei nou botezați, pentru a exprima în mod vizibil dorința de a deveni una cu Cristos, de a-L lăsa pe El să trăiască în noi^[2]. Acestei realități precise îi corespund și numele, și gestul însuși al botezului: baptizein înseamnă a scufunda, pentru că prin acest sacrament intrăm în viața Treimii, ca un burete care intră în apă și, fără să înceteze să fie el însuși, devine una cu acest nou mediu. Se produce astfel „o întrepătrundere a ființei lui Dumnezeu cu ființa noastră, o ființă cufundată în Dumnezeu Treime, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, așa cum în căsătorie, de exemplu, două persoane devin un singur trup, transformându-se într-o realitate nouă și unică, cu un nume nou și unic”^[3]. Din acel moment, a avea grijă de această viață nouă devine o sarcină zilnică, ce cere o luptă spirituală constantă, așa cum avertizează Scriptura: „Fiule, dacă te apropii să-I slujești Domnului, pregătește-ți sufletul pentru încercare! Îndreaptă-ți inima și fii perseverent, nu te grăbi în timpul pericolului! Alipește-te de El și nu sta departe, ca să fii mărit în cele din urmă ale tale!” (Sir 2,1-3).

Punct de plecare: Dumnezeu ne iubește necondiționat

La Botezul nostru, Dumnezeu ne-a spus pentru totdeauna că ne iubește așa cum suntem, orice s-ar întâmpla. Această convingere este punctul de plecare al itinerarului interior; fără ea, am alerga pe un drum greșit, pentru că în această cursă nu este vorba să merităm ceva prin noi înșine, nici să dovedim ceva cuiva, ci să trăim liberi, bucurându-ne de iubirea lui Dumnezeu. „Iar noi am cunoscut și am crezut iubirea pe care o are Dumnezeu față de noi”, scrie sfântul Ioan (1 In 4,16). Și cât de necesar este „să permitem ca aceste adevăruri ale credinței noastre să se înrădăcineze în suflet, încât să ne schimbe întreaga noastră viață. Dumnezeu ne iubește!”^[4].

În același timp, harul lui Dumnezeu nu înlocuiește folosirea inteligentă și perseverentă a puterilor noastre: „Sfințirea noastră personală este un dar al lui Dumnezeu; dar omul nu poate rămâne pasiv”^[5]. Este adevărat că, prin har, viața noastră are o valoare care depășește posibilitățile noastre, dar harul nu înlocuiește natura: are nevoie să lucreze… să danseze! cu ea. S-ar putea spune că în viața noastră totul este al nostru și, în același timp, totul este al lui Dumnezeu. „Pe firul neîntrerupt al micilor fapte de zi cu zi, plăcute sau dureroase, prevăzute sau neprevăzute, curge seria paralelă a harurilor actuale, care ni se oferă în fiecare clipă. (…) Încetul cu încetul, între El și noi se va stabili o conversație aproape neîntreruptă, care va fi adevărata viață interioară”^[6].

Așa stând lucrurile, ar fi reductiv să descriem viața care se desfășoară în inima omului doar cu cuvinte precum „luptă” sau „bătălie”. Ceea ce, din perspectiva rezistențelor pe care le întâlnim înăuntrul și în afara noastră, apare ca o luptă, dintr-o perspectivă mai largă poate fi descris ca activitate și mișcare, ca dinamism și creștere. Aceste aspecte ale dezvoltării oricărei ființe vii – care includ lupta împotriva amenințărilor sau a asperităților mediului ca momente ale acestei dezvoltări – exprimă mai reușit bogăția vieții spirituale.

A privi peisajul, nu doar pământul

Alpiniștii și cicliștii de munte știu cât de necesare sunt concentrarea în efort și dozarea energiilor; de aceea, de multe ori înaintează privind aproape numai în pământ. Totuși, ar fi păcat ca această concentrare să-i împiedice să se bucure de panorama care se deschide în jurul lor pe măsură ce înaintează. În lupta spirituală ni se poate întâmpla ceva asemănător: să ne concentrăm prea mult asupra răului pe care vrem să-l depășim sau să vedem doar prețul pe care îl are dobândirea unui bine. De aceea este întotdeauna bine să ne ridicăm privirea, ca să nu pierdem din vedere tot ceea ce câștigăm pe drum.

„Nu te lăsa învins de rău, ci învinge răul prin bine!” (Rom 12,21), scrie sfântul Paul într-un verset pe care sfântul Josemaría îl rezuma uneori astfel: „să înece răul în abundența binelui”^[7]. Lupta creștină nu constă atât într-o luptă împotriva păcatelor, cât într-un efort pentru a hrăni viața care ne-a fost dăruită de la botez. De exemplu, dacă într-o anumită situație le lăsăm celorlalți ce este mai bun, putem vedea această biruință asupra noastră ca pe o luptă împotriva egoismului sau ca pe un exercițiu pentru a nu ne atașa de anumite lucruri; dar, și mai bine, o putem vedea ca pe o luptă pentru a ne lărgi inima, pentru a crește în iubire, în generozitate, în detașare etc. Și aceasta nu dintr-o dorință individuală de perfecțiune, ci pentru că, din inima lui Cristos, vrem să trăim pentru ceilalți.

Aceste două moduri diferite de a aborda lupta creștină sunt legate și de două moduri de a formula hotărârile de îndreptare. În acest sens, în loc să ne propunem „să nu mai facem ceva”, poate fi mult mai îmbogățitor să ne ridicăm privirea, să contemplăm orizontul și să afirmăm ceea ce vrem să facem. In omnibus respice finem, spune un vechi adagiu clasic: „în toate lucrurile privește la scop”; sau, într-o formulare mai actuală, „începe cu de ce”. Pentru a trăi cu ochii la țintă este adesea necesar să luăm distanță față de situația concretă, să ne luăm timp pentru a reflecta, pentru a-I împărtăși lui Dumnezeu impresiile noastre. Atunci vom vedea mai bine: ne vom da seama că nu este în joc doar o hotărâre imediată, o mică bătălie concretă, ci deschiderea noastră față de harul lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să facă din noi un alt Isus, alter Christus.

A lupta înseamnă deja a iubi

„Copii, să nu iubim numai cu vorba, sau cu limba, ci cu fapta și adevărul!” (1 In 3,18). Nimeni nu se simte cu adevărat iubit atunci când iubirea, afirmată prin tot felul de declarații și promisiuni, este apoi dezmințită prin fapte. De aceea, prin fiecare dintre deciziile noastre răspundem la acea întrebare pe care Isus i-a pus-o lui Petru: „Mă iubești?” (In 21,16). Viața creștină – scria prelatul Opus Dei – este „un răspuns liber, plin de inițiativă și de disponibilitate pentru această întrebare a Domnului”^[8]. Fiecare moment în care ne biruim egoismul, fiecare efort de a crește într-o virtute sau alta, care ne va permite să slujim mai bine; de fiecare dată când alegem umilința în locul dorinței de a ne afirma împotriva celorlalți, Îi spunem lui Dumnezeu fără cuvinte: Te iubesc mai mult.

„Acesta este destinul nostru pe pământ: să luptăm, din Iubire, până în ultima clipă”, a scris sfântul Josemaría odată, făcând bilanțul la sfârșitul anului^[9]. A lupta din iubire înseamnă mult mai mult decât a adăuga pur și simplu luptei, din afară, un motiv de iubire: „În timp ce vorbeai în rugăciunea ta cu Domnul Nostru, ai înțeles cu și mai multă claritate că luptă este sinonim cu Iubire și I-ai cerut o Iubire și mai mare”^[10]. Lupta spirituală este mai necesară decât victoria, pentru că „atâta timp cât există o luptă, o luptă ascetică, există viață interioară. Domnul ne cere chiar aceasta: dorința de a-L iubi cu faptele, în micile lucruri de fiecare zi”^[11]. Iar ceea ce transformă lupta în iubire este scopul luptei: de ce lupt și pentru cine lupt. Aceste răspunsuri dau formă luptei înseși; devin însăși baza dezvoltării ei.

Citind viețile sfinților, s-ar putea să ajungem să ne imaginăm lupta spirituală ca pe lupta unor eroi care se străduiesc până la limită, înfruntând sarcini dificile, care cer o mare tărie interioară, un curaj ieșit din comun. Sfântul ar apărea astfel ca „un fel de «gimnast» al sfințeniei, care face exerciții inaccesibile oamenilor obișnuiți”^[12]. Totuși, această impresie nu surprinde esențialul secretului sfinților; ceea ce contează în cele din urmă – și în fiecare moment al drumului – este iubirea, caritatea, care vine de la Dumnezeu. „Chiar și martiriul își primește măreția nu dintr-un act de tărie, ci în principal dintr-o acțiune eroică de minunată caritate. Cele trei secole de persecuție ale Bisericii primare au fost cu siguranță vremuri de curaj, de tărie eroică, dar au fost și mai mult vremuri de iubire arzătoare față de Dumnezeu”^[13].

Uneori, o dorință excesivă de siguranță ne poate duce la o abordare cantitativă a luptei, prin care am vrea să ne măsurăm progresele, ca cineva care se raportează la un plan de antrenament personalizat pentru a-și îmbunătăți condiția fizică. Desigur, este important să luăm hotărâri de îndreptare, să ne depășim în multe privințe, să sacrificăm lucruri, dar toate acestea nu sunt neapărat un semn al progresului pe care vrem să ni-l asigurăm. Sfințenia, spunea sfântul Josemaría, „nu constă în a face în fiecare zi lucruri tot mai grele, ci în a le face în fiecare zi cu mai multă iubire”^[14]. Ceea ce aduce roade spirituale nu este a face lucruri anevoioase, ci a răspunde cu iubire la acea iubire dintâi pe care Dumnezeu o are față de noi; sfințenia nu înseamnă că cineva „face lucruri mari prin sine însuși, ci că în viața lui apar realități pe care nu el le-a făcut, pentru că el doar a fost disponibil să-L lase pe Dumnezeu să lucreze”^[15]. De aceea, pentru că totul începe în voința gratuită a lui Dumnezeu, care ne-a dat darul Botezului și al vieții creștine în noi, putem înțelege ceea ce ne spune Sfânta Scriptură: sfințenia „[nu depinde] nici de cel care vrea, nici de cel care aleargă, ci de Dumnezeu cel îndurător” (Rom 9,16).

A ști că orice lucrare de sfințenie începe cu un impuls divin, că Dumnezeu este Cel care a început lucrarea Sa și tot El o va duce la împlinire: iată ce marchează înțelegerea noastră despre bătălia spirituală. Noi nu „câștigăm puncte” înaintea lui Dumnezeu, astfel încât să merităm iubirea Sa: El ni Se dăruiește neîncetat, orice s-ar întâmpla. „Biserica a învățat de numeroase ori că nu suntem justificați de faptele noastre sau de eforturile noastre, ci de harul Domnului care ia inițiativa (…). Prietenia Sa ne depășește infinit, nu poate să fie cumpărată de noi cu faptele noastre și poate doar să fie un dar al inițiativei Sale de iubire (…). Asemenea poruncii supreme a iubirii, acest adevăr ar trebui să marcheze stilul nostru de viață, pentru că se adapă din inima Evangheliei și ne cheamă nu doar să-l acceptăm cu mintea, ci să-l transformăm într-o bucurie contagioasă”^[16].

Ca un sport

De unde este mai bine să „începem și să reîncepem”^[17]? Pe ce front concret al sufletului începe această luptă? Răspunsul va fi diferit pentru fiecare persoană, dar un bun indiciu poate fi să descoperim care este defectul nostru cel mai frecvent, ținând cont că de obicei este vorba de ceva strâns legat de felul nostru de a fi. De exemplu, dacă avem un temperament foarte puternic, acest fel de a fi ar putea degenera adesea în moduri brutale; sau dacă trăsătura noastră personală este amabilitatea, principalul defect ar putea fi moliciunea sau timiditatea. Lupta se va concentra mai întâi pe excluderea a tot ceea ce este contrar iubirii lui Dumnezeu – adică păcatul de moarte –, apoi a lucrurilor care împiedică inima noastră să se deschidă față de Domnul și față de ceilalți – adică păcatele veniale – și, în sfârșit și întotdeauna, și a lipsurilor de iubire, a mediocrității. Un întreg program de viață pe care sfântul Nicolae din Flüe l-a condensat în câteva versuri: „Domnul meu și Dumnezeul meu, îndepărtează de la mine tot ce mă îndepărtează de Tine. Domnul meu și Dumnezeul meu, dă-mi tot ce mă apropie de Tine. Domnul meu și Dumnezeul meu, eliberează-mă de mine însumi, ca să mă dăruiesc în întregime Ție”^[18].

Sfântului Josemaría îi plăcea să compare această luptă cu sportul: „Lupta ascetică nu este ceva negativ, și deci odios, ci e afirmare plină de bucurie. Un sport!”^[19]. Orice sport cere efort, dar creează un spațiu de bucurie: prin interacțiunea cu ceilalți, prin experiențele noi, prin bucuria de a te depăși... La fel, cu puțin antrenament putem începe să ne simțim bine cu Domnul în mijlocul luptei spirituale. Astfel, vom vedea în dificultățile obiective nu doar obstacole, ci și oportunități pentru dezvoltarea vieții noastre în Dumnezeu. Dacă acceptăm dificultățile ca pe o provocare, ne vor deranja mult mai puțin. Se va schimba și felul în care îi privim pe cei din jurul nostru, mai ales pe cei cu care poate avem mai puține afinități: „Nu spune: persoana aceasta mă împovărează. — Gândește-te: această persoană mă sfințește”^[20].

Un factor-cheie în antrenamentul sportiv este constanța. Marile victorii nu se obțin într-o singură zi. Uneori sunt necesare multe încercări. „Sportivul insistă, sportivul bun petrece mult timp antrenându-se, pregătindu-se. Dacă e vorba de sărit, încearcă iar și iar”^[21]. Pașii mici, făcuți cu tenacitate și perseverență, duc în cele din urmă la succes. În acest sens, de obicei este mai eficient să luăm hotărâri mici și concrete, pentru a le trăi cu constanță, decât să luăm hotărâri mari pe care de multe ori nu le vom îndeplini. În plus, în bătăliile sufletului trebuie să ținem cont de timp, să începem și să reîncepem, să reluăm hotărârile cu umilință și creativitate, ori de câte ori este nevoie. Un răspuns de iubire se împlinește discret de-a lungul întregii vieți.

Ca în sport, și în viața spirituală înfrângerile fac parte din joc. Dar, așa cum „va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se convertește decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de convertire” (Lc 15,7), ne putem gândi că, la fiecare dintre micile noastre victorii sau la fiecare dintre „reînceputurile” noastre, Domnul se bucură mai mult decât de tot ceea ce ne iese deja bine. Chiar dacă mereu ne va rămâne mult de făcut, n-ar trebui să mergem mai departe pur și simplu după o victorie. Victoriile se savurează: fiecare pas înainte este un moment pentru a-I mulțumi lui Dumnezeu, pentru a prinde puteri noi. Nu putem uita nici faptul că nu suntem singuri în lupta noastră. Ca atleții, avem în jurul nostru persoane puse de Dumnezeu, care ne ajută să ne antrenăm și să ne depășim. Putem conta pe frații și surorile noastre în credință, pe rugăciunea și pe sprijinul lor; pe sprijinul celor care ne-au precedat și ne ajută din cer; pe cel al îngerului nostru păzitor și pe cel al sfintei Maria.

^[1] Ritualul celebrării Botezului copiilor.

^[2] Cf. Rom 13,14; Gal 2,20.

^[3] Benedict al XVI-lea, Lectio divina, 11-VI-2012.

^[4] Sfântul Josemaría, E Cristos care trece, nr. 144.

^[5] Ibid., nr. 176.

^[6] R. Garrigou-Lagrange, Las tres edades de la vida interior, vol. I, p. 184 ș.u.

^[7] Sfântul Josemaría, Brazdă, nr. 864.

^[8] F. Ocáriz, Scrisoare pastorală, 9-I-2018, nr. 5.

^[9] Sfântul Josemaría, În dialog cu Domnul, nr. 83.

^[10] Brazdă, nr. 158.

^[11] Sfântul Josemaría, Calea Crucii, stațiunea a III-a.

^[12] J. Ratzinger, „Să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze” (traducere a originalului din L’Osservatore Romano, 6-X-2002; disponibil pe [www.opusdei.org](https://www.opusdei.org)).

^[13] R. Garrigou-Lagrange, Las tres edades de la vida interior, vol. I, p. 167.

^[14] Sfântul Josemaría, Notițe din predicare (AGP, P10, nr. 25), cit. de E. Burkhart și J. López, Vida Cotidiana y santidad en la enseñanza de san Josemaría, Rialp, Madrid 2013, vol. II, p. 295.

^[15] J. Ratzinger, „Să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze”.

^[16] Francisc, Gaudete et exsultate, nr. 52, 54, 55.

^[17] Sfântul Josemaría obișnuia să vorbească astfel despre viața interioară. Cf., de exemplu, Drum, nr. 292; Forja, nr. 384; E Cristos care trece, nr. 114.

^[18] Această rugăciune poate fi găsită, de exemplu, integrată în cea rostită de sfântul Ioan Paul al II-lea la mormântul sfântului, pe 14-VI-1984. Sfântul Josemaría se ruga cu cuvinte asemănătoare: „Îndepărtează de la mine, Doamne, ceea ce mă îndepărtează de Tine!” (cf. A. Vázquez de Prada, El Fundador del Opus Dei, Rialp, Madrid, 2003, vol. 3, p. 462).

^[19] Forja, nr. 169.

^[20] Drum, nr. 174.

^[21] În dialog cu Domnul, nr. 32.