Li s-au deschis ochii (V): Pentru a vedea frumusețea de zi cu zi

Încheiem această serie cu o invitație la frumusețea lucrurilor de zi cu zi: să descoperim cum obiectele pe care le folosim zilnic își găsesc ecou în viața noastră interioară, să folosim „procedee omenești” care să trezească inima atunci când se lasă distrasă și să descoperim importanța formelor pentru a ne modela lumea într-un mod mai creștin și, prin urmare, mai frumos.

Un cineast, o cântăreață și o dansatoare de flamenco. Așa de pestriț a fost trio-ul de artiști care l-a însoțit pe Papa Leon al XIV-lea la întâlnirea sa cu lumea culturii, în timpul vizitei în Spania. Cu accente diferite, intervențiile invitaților reflectau convingerea că istoria este străbătută de un dialog permanent între credință și artă. Papa a trecut în revistă câteva dintre contribuțiile țării pe care o vizita: saetas din Săptămâna Sfântă, poezia mistică a sfintei Tereza și a sfântului Ioan al Crucii, măiestria literară a unor autori precum Lope de Vega și Calderón de la Barca sau minunata arhitectură a Sagradei Familia a lui Antoni Gaudí.

La aceste opere extraordinare s-ar putea adăuga atâtea alte exemple din diferite părți ale lumii. Papa ar fi putut continua în această direcție, dar a deschis în schimb un alt front, încărcat de sens: i-a invitat pe cei prezenți să reflecteze „dacă eternitatea, care a erupt în timp și spațiu prin întruparea lui Isus Cristos, poate fi din nou reconciliată cu cotidianul”[1].

Într-adevăr, arta este un loc privilegiat pentru a exprima și a înțelege realități care ne depășesc. Dar n-ar fi păcat să ne limităm atenția estetică la ceea ce este extraordinar și să pierdem pe drum frumusețea pe care o ascund lucrurile mărunte de fiecare zi? „Să văd cu ochii Tăi, Cristosul meu, Isuse al sufletului meu!”, repeta adesea sfântul Josemaría[2]. Acești ochi cu care privește Fiul lui Dumnezeu, această privire contemplativă, ne permit să descoperim acel „ceva sfânt, divin, ascuns în situațiile cele mai comune”[3]. Dar cum să facem această descoperire? Cum să recunoaștem frumusețea, oriunde s-ar afla în jurul nostru?

„Li s-au deschis ochii și L-au recunoscut”

Dintre relatările întâlnirilor cu Isus cel înviat, există una care poate aduce lumină în fața acestei provocări. „Și pe când stătea la masă cu ei – ne povestește sfântul Luca –, [Isus] luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o și le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii și L-au recunoscut” (Lc 24,30-31). Ucenicii au mers câteva ore alături de Isus, L-au ascultat cu atenție în tot acest timp și, cu toate acestea, nu-L recunosc până în momentul în care face un gest cu mâinile: Isus frânge pâinea. Textul nu ne spune că înfățișarea Domnului s-ar fi schimbat, așa cum s-a întâmplat la schimbarea la față, ci că ochii ucenicilor s-au deschis. Ei sunt martori că întâlnirea cu Isus cel înviat, asemenea vieții Duhului Sfânt în noi, ne va permite să-L recunoaștem pe Dumnezeu în realitatea vieții noastre, și într-un mod cu totul diferit.

Să recitim, pornind de la experiența ucenicilor din Emaus, pasajul din Geneză în care șarpele îi seduce pe Adam și Eva cu efectele fructului din pomul binelui și răului: „vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu” (Gen 3,5). Era un vicleșug, o minciună: a-și însuși privirea divină pentru a hotărî singuri ce este bine și ce este rău, ca și cum ar fi posibil să ne potolim, în afara lui Dumnezeu, setea noastră infinită. De la acea înșelăciune, natura umană – ochii noștri, privirea noastră, sensibilitatea noastră – a rămas rănită în așa fel încât Dumnezeu Însuși a voit să Se întrupeze pentru ca omul să-și recapete profunzimea privirii pentru care Dumnezeu l-a creat. Începând cu învierea lui Isus, putem vorbi despre o „răscumpărare a simțurilor”. Emausul vestește această vindecare și poate de aceea sfântul Luca reia aceeași expresie din Geneză: „li s-au deschis ochii”. Nu că ar vedea acum obiecte noi: s-a transformat inima din care privesc; a devenit posibilă o percepție reconciliată cu adevărul, binele și frumusețea realității.

Recunoașterea lui Isus are loc printr-un gest al mâinilor Sale, astfel încât imaginea rămâne doar câteva clipe pe retina ucenicilor, pentru a dispărea imediat. Totuși, odată cu absența gestului, după ce s-a încheiat acea „frângere a pâinii”, rămâne transformarea interioară. Amintindu-și ceea ce tocmai au trăit, ucenicii nu mai au nicio îndoială: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne explica Scripturile?” (Lc 24,32-33). Experiența i-a transformat cu totul: acum sunt capabili să înțeleagă ceea ce spuseseră profeții, sensul lucrurilor care li se întâmplaseră și chiar ceea ce erau chemați să fie. Tocmai această privire nouă, transformată de har, îi face să se ridice imediat și să se întoarcă la Ierusalim pentru a le comunica și celorlalți.

Această transformare creștină a privirii a cunoscut o dezvoltare extraordinară în tradiția religioasă a icoanei. Când cineva se așază în fața unei icoane, nu se limitează să observe ceva, ci, într-un anumit fel, se descoperă privit. Ochii mari și deschiși ai celor reprezentați acolo nu reproduc o trăsătură fizică, ci reprezintă simbolic sensibilitatea răscumpărată: o capacitate trează, purificată, simplă, în stare să primească în ceea ce este sensibil și material o profunzime nebănuită.

Frumuseți neașteptate

Sfântul Josemaría și-a format o privire care știa să dea importanță tuturor lucrurilor obișnuite și nu pierdea ocazia ca până și lucrul cel mai banal să-l poată duce la Dumnezeu. „Nu ați observat în familii – se întreba el odată –, când se păstrează o piesă decorativă de valoare și fragilă – o vază, de exemplu –, câtă grijă au toți de ea, ca să nu se spargă? Până când, într-o zi, copilul, jucându-se, o trage la pământ iar acea amintire prețioasă se sparge în mai multe cioburi. Supărarea este mare dar, imediat, vine reparația; vaza se recompune, se lipește cu grijă și, restaurată, în final rămâne la fel de frumoasă ca înainte. Dar, când obiectul este din porțelan sau pur și simplu din lut ars, de obicei sunt suficiente niște scoabe, acele fire de fier sau din alt metal, care mențin unite bucățile. Iar vasul, astfel reparat, dobândește un farmec original”[4].

Această observație estetică recunoaște ceva asemănător cu ceea ce în arta japoneză se numește kintsugi: piese care, în loc să ascundă crăpăturile unei spărturi, le scot în evidență cu un material vizibil, adesea amestecat chiar cu pulbere de aur. Dar, în timp ce această învățătură ne încurajează să ne îmbrățișăm rănile pe planul cel mai omenesc, sfântul Josemaría trece de la vaza refăcută cu scoabe la viața interioară. Și înapoi: de la viața interioară la vaza refăcută. Contemplare divină în mijlocul obiectelor de zi cu zi.

Altă dată, referindu-se concret la o supieră reparată cu scoabe pe care o primise în dar în Portugalia, spunea de asemenea: „Am făcut rugăciune cu acel vas vechi, pentru că și eu mă văd așa: ca supiera de lut, spartă și prinsă cu scoabe, și îmi place să-I repet Domnului: cu scoabele mele, Te iubesc atât de mult! Îl putem iubi pe Domnul și atunci când suntem sparți”[5]. Ne vom întreba atunci, poate: cum poate un obiect aparent neînsemnat să trezească și în noi iubirea față de Dumnezeu? Cum să trăim în rugăciune, descoperind frumusețea lucrurilor și a persoanelor care ne înconjoară?

De la ceea ce este exterior spre adâncimea realității

Creațiile artistice au un caracter extraordinar, de care nu ne putem bucura în permanență. Chiar și printre persoanele care și-au dezvoltat o sensibilitate artistică deosebită, se întâmplă ca nu toate să reușească să aprecieze fiecare dintre arte. Și, deși este foarte bine să aprofundăm acest tip de formare, poate că este și mai important să dezvoltăm o sensibilitate capabilă să fie atentă la dimensiunea estetică a lucrurilor de zi cu zi. Dar aceasta este o dispoziție pentru care rareori am fost pregătiți.

Orice realitate are o dimensiune estetică, pentru că totul ni se înfățișează într-un mod sensibil: cu o anumită formă, textură, volum, culoare etc. Aceste caracteristici modelează spațiile, obiectele sau gesturile… și influențează, de asemenea, reacția noastră față de ele. A recunoaște această dimensiune estetică a tot ceea ce ne înconjoară nu înseamnă a afirma că totul este frumos, ci că dimensiunea estetică a ceea ce ne înconjoară influențează, de multe ori fără să ne dăm seama, judecata noastră despre realitate.

„Oamenii au o viziune plană, lipită de pământ, pe două dimensiuni. — Când vei trăi o viață supranaturală, vei dobândi de la Dumnezeu a treia dimensiune: înălțimea, și odată cu ea, relieful, greutatea și volumul”[6]. Harul lui Dumnezeu, acțiunea Duhului Creator în noi, este vectorul fundamental care conduce acest proces pentru a-l duce la plinătate. Căci a sesiza dimensiunea estetică – și simbolică, și sacramentală – a realității nu ne transformă în esteți: dezvoltă mai degrabă un spirit contemplativ care ne permite, încetul cu încetul, să descoperim acea lume nevăzută care susține lumea văzută și care o depășește în amploare și bogăție. Învățăm să descifrăm în toate prezența lui Dumnezeu care ne caută; primim realitatea și pe ceilalți așa cum sunt. Acest spirit contemplativ duce, în cele din urmă, după cum spunea Joseph Ratzinger, la „a dobândi o privire mai profundă, capabilă să facă pasul de la ceea ce este exterior spre adâncimea realității, până la a percepe – chiar în cele sensibile – strălucirea gloriei lui Dumnezeu, «gloria lui Dumnezeu pe fața lui Cristos» (2 Cor 4,6)”[7].

Deșteptătoare ale sufletului

Pentru această provocare a transformării privirii pot fi de folos acele mici ajutoare pe care sfântul Josemaría, preluând o expresie clasică în tradiția spirituală, le numea „procedee omenești”. Aceste simple aduceri-aminte de-a lungul zilei fac parte din căutarea și descoperirea frumuseții în cele de zi cu zi: ne permit să nu pierdem prezența lui Dumnezeu sau să reluăm dialogul cu Cel care nu a încetat nicio clipă să fie în noi și alături de noi, chiar dacă ne-am lăsat distrași.

„Procedeele omenești” se numesc așa pentru că sunt inițiative personale care ne ajută să descoperim profunzimea a ceea ce avem în mâini. Sfântul Josemaría le numea și „deșteptătoare”, pentru că ne trezesc la strălucirea realității, la „elanul ei de eternitate”[8]. Să avem mai prezentă de-a lungul zilei o frază din Sfânta Scriptură, să facem cu drag și cu seninătate atâtea gesturi zilnice, precum a deschide o ușă sau a urca niște scări… „Aceste practici te vor duce, aproape fără să îți dai seama, la rugăciunea contemplativă. Vor izvorî din sufletul tău mai multe acte de dragoste, jaculatorii, acțiuni de mulțumire, acte de reparație, comuniuni spirituale. Și acestea, în timp ce îți îndeplinești obligațiile: când ridici telefonul, când urci într-un mijloc de transport, când închizi sau deschizi ușa, când treci prin fața unei biserici, când începi o nouă sarcină, în timp ce o realizezi și când o termini; toate le vei dedica Tatălui tău Dumnezeu”.[9]

Pe lângă faptul că arăta valoarea divină pe care o putea avea gestul aparent cel mai banal – Cristos Însuși ne vorbește despre valoarea imensă a faptului de a da cuiva să bea „un pahar cu apă” (Mc 9,41) –, sfântul Josemaría vedea și în obiectele cele mai neînsemnate, fără niciun conținut religios, deșteptătoare pentru suflet.

Sfântul Josemaría „se juca” în acest sens cu cele mai variate obiecte: un glob pământesc, un măgăruș, o fotografie… Timp de mulți ani a avut pe masa de lucru, ca prespapier, un izolator de sticlă, dintre cele care se foloseau la stâlpii de electricitate pentru a împiedica pierderea curentului electric și pentru a evita incendiile sau electrocutările. Acest obiect îi amintea sfântului Josemaría de „obligația de a nu fi izolator, de a transmite spiritul Lucrării”[10].

Sfântul Josemaría îl încuraja pe fiecare să-și găsească propriile obiecte, care să-l ajute „să-L vadă pe Dumnezeu în toate lucrurile de pe pământ: în persoane, în evenimente, în ceea ce este mare și în ceea ce pare mic, în ceea ce ne place și în ceea ce este considerat dureros”[11]. José Esparza, supranumerar, îi povestea, de exemplu, într-o scrisoare cum Îl găsea pe Dumnezeu prin instrumentul său muzical, toba mare: „Eu sunt cel care animă sărbătorile, așa că la fiecare lovitură în toba pe care o vedeți am făcut mii de jaculatorii, căci de 17 ani cânt la ea”[12].

Atunci, lumea întreagă este Emaus

Așa cum spunea sfântul Ioan Paul al II-lea în Scrisoarea către artiști, nu toți suntem chemați să fim artiști în sensul profesional al cuvântului. Totuși, fiecărui om „îi este încredințată misiunea de a fi artistul vieții proprii: într-un anumit sens, el trebuie să facă din ea o lucrare de artă, o capodoperă”[13]. Orizontul esteticii se extinde, așadar, mult dincolo de domeniul artelor, până în chiar inima existenței umane. Toți suntem chemați să continuăm creația: desigur, prin munca noastră, dar și prin fiecare dintre deciziile noastre, care dau formă lumii. Fiecare acțiune umană prinde formă într-un anumit fel și generează moduri de a locui realitatea care îi influențează, în bine sau în rău, pe ceilalți. Dimensiunea estetică a acțiunilor noastre scoate în evidență importanța modului în care facem lucrurile, după cum amintește Antonio Machado, citat de sfântul Josemaría: „Binișor și cu temei: / să-ți faci lucrul tău temeinic / decât să ți-l faci mai bine”[14].

Acțiunea făcută cu grijă, contemplativă, nu caută eficiența, nu se limitează să facă doar strictul necesar și nici să-și îndeplinească datoriile în mod aseptic, ci este încărcată de gratuitatea proprie iubirii. Această grijă față de realitate capătă o profunzime imensă, nouă, atunci când este trăită în unire cu Cristos. Sfântul Josemaría obișnuia să exprime acest lucru făcând aluzie la o poveste veche: „Am vorbit de atâtea ori despre mitul regelui Midas, care transforma în aur tot ce atingea! În aur de merite supranaturale putem transforma tot ceea ce atingem, în pofida erorilor noastre personale”[15].

Aurul lucrurilor de zi cu zi nu se naște din efortul de a face lucruri diferite, ci din dragostea cu care le facem, dintr-o relație care le străbate și le luminează. Astfel se poate înțelege în toată profunzimea ceea ce sfântul Josemaría întrevedea când spunea că „Emaus este lumea întreagă, pentru că Domnul a deschis drumurile divine ale pământului”[16]. Numai prin privirea nouă, prin sensibilitatea nouă pe care ne-o dăruiește Cel Înviat, putem „a transforma proza zilnică în versuri, într-un vers eroic”[17].


[1] Leon al XIV-lea, Discurs la întâlnirea „A țese rețele cu lumea culturii, a artei, a economiei și a sportului”, 7-VI-2026.

[2] Sfântul Josemaría, Notițe dintr-o meditație, 19-III-1975.

[3] Sfântul Josemaría, Convorbiri, nr. 114.

[4] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 95.

[5] Sfântul Josemaría, citat în J. Gil și E. Muñiz, Que solo Jesús se luzca, p. 181, pe opusdei.org.

[6] Sfântul Josemaría, Drum, nr. 279.

[7] J. Ratzinger, „Sentimentul lucrurilor, contemplarea frumuseții”, Mesaj pentru Meeting-ul de la Rimini, VIII-2002, pe vatican.va.

[8] Sfântul Josemaría, Forja, nr. 917.

[9] Prietenii lui Dumnezeu, nr. 148.

[10] A. Sastre, Tiempo de caminar, Rialp, 1989, p. 174.

[11] Sfântul Josemaría, În dialog cu Domnul, nr. 108.

[12]„José Esparza, el supernumerario del Opus Dei que tocó el bombo durante 17 años en las fiestas de su pueblo”, pe [www.alfayomega.es](https://www.alfayomega.es), 6-III-2026.

[13] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către artiști, 4-IV-1999, nr. 2.

[14] Convorbiri, nr. 116.

[15] Prietenii lui Dumnezeu, nr. 308.

[16] Ibid., nr. 314.

[17] Sfântul Josemaría, E Cristos care trece, nr. 50.

Raquel Cascales