Suntem obișnuiți să-i imaginăm pe sfinți ca pe niște eroi capabili de fapte irepetabile. Istoria lui Isidoro Zorzano ne îndreaptă într-o altă direcție, mai apropiată: aceea a unei sfințenii care se concretizează în grija față de ceilalți, zi după zi, prin gesturi obișnuite, până la a-și da viața pentru ei.

Isidoro nu era un erou. Era un inginer amabil și generos, pasionat de munca sa, deși nu în mod deosebit de strălucit, cu o voință tenace și un entuziasm aproape copilăresc pentru excursiile la munte. Încă din copilărie avusese o devoțiune simplă și fermă, pe care nu a abandonat-o niciodată^[1]. Când falimentul băncii în care familia își investise averea s-a adăugat la moartea timpurie a tatălui și a fratelui său mai mare, a trebuit să se ocupe de mama și de sora sa^[2]. Era, în fond, un om obișnuit, cu problemele tuturor.

Se născuse la Buenos Aires în 1902, fiu al unor spanioli emigranți, și revenise în Spania când era aproape copil. Fost coleg de școală al lui Josemaría Escrivá, la 24 august 1930 a fost unul dintre primii care s-au angajat să-și trăiască vocația creștină în mijlocul lumii, potrivit spiritului Opus Dei, pe care prietenul său tocmai îl începuse^[3]. Lucra la Căile Ferate Andaluziene, în Málaga, și doar din când în când urca la Madrid. Amenințările cu moartea pe care le-a primit acolo, pentru că era un catolic implicat, au grăbit transferul său în capitală^[4]: când, la 18 iulie 1936, a izbucnit războiul, Isidoro avea 34 de ani și se întorsese de puțin mai mult de o lună.

Ar fi putut rămâne în siguranță. Casa în care locuia împreună cu mama și sora sa se afla sub protecția ambasadei Argentinei. În primele două luni a rămas închis în casă: din Málaga comunicaseră numele și semnalmentele sale milițiilor din Madrid. Dar, la sfârșitul lui septembrie, cu o altă tunsoare, ochelari de soare și acte foarte precare, a ieșit din nou pe stradă pentru ceva ce i se părea mai important decât propria siguranță^[5].

Josemaría Escrivá — pe care ai săi îl numeau Părintele —, fiind preot, se afla în pericol de moarte, iar împreună cu el era în pericol oricine l-ar fi adăpostit^[6]. După ce și-a schimbat de mai multe ori domiciliul, a reușit să se refugieze în clinica de psihiatrie a doctorului Suils^[7]. Acolo se află centrul muncii ascunse a lui Isidoro: procura pâinea și vinul pentru ca Părintele să poată celebra Sfânta Liturghie, iar la sfârșit primea formele consacrate pentru a duce Împărtășania celorlalți din Lucrare, rudelor lor și altor persoane cunoscute^[8]. Astfel, Euharistia devine firul secret al drumurilor sale: ceea ce transportă prin oraș, împreună cu scrisorile și proviziile, este mai ales pe Cristos. Pentru unii — deținuți sau izolați într-o ambasadă — acea Împărtășanie putea fi, timp de săptămâni, principala lor legătură cu sacramentele.

Acelor tineri, răspândiți și aflați în situații foarte diferite^[9], trebuia să le ducă nu doar vești, ci, după cum spunea el, „inima Părintelui”.

Un episod îl descrie în întregime. Vicente Rodríguez Casado se refugiase în ambasada Norvegiei, izolat de toți. Să te apropii era riscant: milițiile supravegheau împrejurimile. Deși Vicente îi cerea să nu vină atât de des, Isidoro zâmbea și răspundea: „Dumnezeu nu Se lasă întrecut în generozitate”. I se părea cât se poate de firesc să meargă să-i ducă căldura familiei. Abia mai târziu a aflat Vicente că acele vizite erau înregistrate și că Isidoro era percheziționat la intrare^[10].

A fugi sau a rămâne?

În jurul lui ianuarie 1937 s-a văzut că războiul avea să fie lung și că supraviețuirea ascunși în Madrid nu era suficientă. Escrivá, care nu voia să se pună la adăpost doar el, ci împreună cu toți fiii săi spirituali — așa îi numea pe primii membri ai Lucrării —, a început să pregătească evacuarea în cealaltă zonă pe cale diplomatică^[11]. Grație lui José María González Barredo, mai mulți dintre ei au găsit adăpost în consulatul Hondurasului, așteptând o plecare considerată iminentă^[12].

Atunci vine, pentru Isidoro, încercarea decisivă. La sfârșitul lui martie, ambasada Argentinei îi oferă posibilitatea de a pleca din Madrid împreună cu familia sa. Considerând deja sigură evacuarea celor din consulat^[13], ar fi putut pleca și apoi să se reunească cu Părintele, în afara pericolului. S-a consultat cu Escrivá, care i-a lăsat deplină libertate, și a decis să rămână. De ce? Pentru că în Madrid mai erau mulți: José María Hernández Garnica în închisoare, Vicente în ambasada Norvegiei, Miguel Bañón și Manuel Sainz de los Terreros pe cont propriu, precum și Dolores și Carmen, mama și sora lui Escrivá, și familiile tuturor. Isidoro a renunțat să se pună la adăpost pentru a nu-i lăsa singuri, acceptând foamea și frica unui oraș asediat și riscându-și, poate, viața^[14]. În plus, evacuarea avea să fie amânată cu luni de zile, iar grija lui s-a extins și asupra refugiaților din consulat.

A crește în interior

De atunci, Isidoro a fost o verigă importantă care a menținut unită acea familie risipită. În fiecare dimineață ridica poșta de la legație și făcea diferite drumuri: procura haine, mâncare, un medicament, un dicționar. Pentru că nu aveau ceas, le-a dat ceasul său. Trimitea în afara Madridului scrisorile care îi erau încredințate și le primea pe cele care soseau din Levante și din Daimiel: lui Francisco Botella și Lolei Fisac li se ceruse să scrie întotdeauna la adresa lui, pentru a nu compromite pe nimeni^[15].

După-amiezile aveau o altă atmosferă. Isidoro îi saluta pe unii și pe alții, le împărțea Împărtășania, se ruga împreună cu ei și trecea în revistă planurile rămase în așteptare. De la sfârșitul lui martie a început să se întâlnească în casa sa cu Manuel Sainz de los Terreros, cu José María Albareda — care avea să ceară admiterea în Lucrare în septembrie 1937 — și cu un prieten al acestuia, Tomás Alvira; iar în aprilie și-a propus să-i vadă în fiecare zi, pentru că — a notat el — „simțim tot mai mult nevoia acestei uniri”. Acorda o atenție deosebită unei forme de grijă: când soseau notițele meditațiilor pe care Părintele le predica în consulat, le comenta cu Sainz de los Terreros și cu Albareda, iar uneori aceste comentarii le serveau pentru rugăciune; apoi le ducea lui Bañón și i le explica lui Vicente din memorie, deoarece nu era prudent să aibă hârtii asupra lui. În timp ce războiul îi despărțea, viața de rugăciune trecea din mână în mână.

În jurnalul său a consemnat ceea ce îi ofereau aceste întâlniri. A notat că discuțiile lor se învârteau mereu în jurul Lucrării, până într-atât încât abia dacă vorbeau despre evenimentele războiului; și că, aproape fără să-și dea seama, petreceau mai bine de o oră meditând asupra relelor care îi înconjurau, „așa cum ar fi făcut primii ucenici când erau atât de persecutați”. Lucrarea, concluziona el, îi făcea „să înțeleagă adevărata caritate și să trăiască fraternitatea creștină”^[16].

Sfârșitul războiului și sfârșitul lui Isidoro

În decembrie 1937, Escrivá a reușit în cele din urmă să treacă Pirineii spre cealaltă zonă, însoțit de un mic grup; nu i-a fost ușor să accepte plecarea fără toți fiii săi^[17]. Isidoro a rămas, așa cum hotărâse cu nouă luni înainte^[18], și s-a dedicat în mod special familiilor. A avut grijă de Santiago, fratele mai mic al Părintelui — căruia Escrivá îi ceruse să se întoarcă la mama și sora sa, în loc să încerce periculoasa trecere a frontierei^[19] — ca și cum ar fi fost propriul său frate: l-a înscris la un institut și îi dădea lecții de limbi străine. L-a însoțit până la sfârșit pe tatăl lui Álvaro del Portillo, care nu putea ieși din consulat fără să se expună pericolului. Iar când a murit tatăl fraților Fernández Vallespín, a venit imediat; mai târziu, când sora lor s-a îmbolnăvit, și-a dat seama că tratamentul nu era potrivit și i-a găsit un alt medic^[20].

Toate acestea îl consumau. În acea perioadă cântărea 48 de kilograme^[21]; nu știm cât a ajuns să cântărească la sfârșitul războiului, după luni de noi privațiuni, deși se poate presupune că și mai puțin^[22]. În ziua în care Escrivá s-a întors la Madrid, la 1 martie 1939, Isidoro a mers să-l întâmpine și imediat a trebuit să rămână la pat pentru a se reface. La 1 mai s-a întors la serviciul său la căile ferate. La sfârșitul lui 1940 au apărut primele simptome ale bolii care avea să-l ducă la moarte în 1943: un limfom Hodgkin, astăzi vindecabil.

Își dusese misiunea până la capăt: aproape nouă sute de zile susținându-i pe cei care rămăseseră la Madrid. Nu a fost singurul care a rămas fidel — alții au rezistat cum au putut, în închisoare sau ascunși, toți susținuți de Escrivá —, dar lui Isidoro i-a revenit un rol aparte. Inspirându-se din paternitatea viguroasă pe care o vedea la Părinte, s-a consumat zi de zi pentru niște oameni pe care abia de patru ani îi cunoștea și pentru familiile lor.

Această dăruire a avut prețul ei: el, care s-ar fi putut pune la adăpost, a rămas și s-a consumat cu totul. Dar, datorită prezenței sale constante, acei oameni au simțit în mod concret că erau cu adevărat o familie. Acesta este moștenirea lui Isidoro Zorzano: o fidelitate alcătuită din gesturi mici, în care mulți au recunoscut, fără cuvinte mari, ceva din paternitatea lui Dumnezeu.

^[1] Cf. T. A. McDonough, Ordinary life, extraordinary living, Scepter Publishers, New York 2024, pp. 10-11 (în continuare, OLEL).

^[2] Cf. OLEL, p. 10.

^[3] În iunie 1936, credincioșii Opus Dei erau douăzeci și șase, iar Isidoro era cel mai vechi: a se vedea J. L. González Gullón, Escondidos, Rialp, Madrid 2018, p. 11 și urm. (în continuare, ESC). Erau 21 de bărbați și 5 femei. După el, ca vechime, urmau cinci profesioniști care intraseră între 1932 și 1934 (Juan Jiménez Vargas, José María González Barredo, Manuel Sainz de los Terreros, Ricardo Fernández Vallespín și Miguel Bañón) și cincisprezece studenți universitari.

^[4] Cf. OLEL, p. 59.

^[5] Cf. OLEL, pp. 93-94.

^[6] În timpul războiului au fost uciși 6.806 de preoți și persoane consacrate: a se vedea A. Montero Moreno, Historia de la persecución religiosa en España. 1936-1939, BAC, Madrid 1999, pp. 760-763; cit. în ESC, p. 38.

^[7] Părintele a intrat în clinica doctorului Suils la 7 octombrie 1936: a se vedea ESC, p. 73.

^[8] Cf. OLEL, p. 96.

^[9] Cf. ESC, pp. 102-113.

^{[10 ]} Cf. OLEL, p. 99.

^[11] Cf. ESC, pp. 132-133.

^[12] Între 13 martie și 7 aprilie 1937 au găsit refugiu în consulatul Hondurasului Álvaro del Portillo, Josemaría Escrivá, fratele său Santiago, Eduardo Alastrué și Juan Jiménez Vargas: a se vedea ESC, pp. 159 și urm. Se aștepta ca evacuarea să aibă loc între 8 și 10 aprilie: a se vedea ESC, p. 235.

^[13] La 29 martie, Isidoro a notat în jurnalul său: „În ceea ce privește evacuarea, este făcută” (ESC, p. 235).

^[14] Cf. OLEL, p. 130. Din vara anului 1938, și cetățenii străini au trebuit să-și justifice prezența la Madrid.

^[15] Cf. ESC, pp. 245-246.

^[16] Cf. ESC, p. 245 și urm.

^[17] Au traversat Pirineii împreună cu el Juan Jiménez Vargas, José María Albareda, Manuel Sainz de los Terreros, Miguel Fisac, Tomás Alvira, Francisco Botella și Pedro Casciaro: a se vedea ESC, pp. 311-313.

^[18] Cf. OLEL, p. 118.

^[19] Deși se afla refugiat împreună cu el în consulatul Hondurasului, Escrivá hotărâse ca Santiago să se întoarcă acasă la mama și sora sa și să nu încerce periculoasa trecere a frontierei.

^[20] Cf. OLEL, p. 122.

^[21] Cf. OLEL, p. 116.

^[22] Cf. OLEL, p. 126.