Acela nu era un Învățător ca ceilalți. Sutele de oameni răspândiți pe coasta dealului Îi ascultau cu uimire predica, rostită cu cuvinte noi. Îi numise fericiți pe cei săraci și le promisese Împărăția Cerurilor.

Pentru ca prima fericire să pătrundă bine în inimi, Domnul a făcut probabil o pauză înainte de a o enumera pe a doua. Apoi a spus: „Fericiți cei care plâng, pentru că ei vor fi consolați In 20,13-16!”[1].

Să plângem? Cum poate dori Domnul să plângem, să suferim? Ce Mântuitor le promite lacrimi celor care Îl urmează?

Auzind aceste cuvinte, mulți și-au ridicat probabil capul. Nu erau fericiți și de aceea își lăsaseră casa și satul ca să meargă zile întregi în căutarea acelui Rabi care aprindea inimile. Voiau să fie vindecați de o boală, să scape dintr-o situație nedreaptă, să-și schimbe viața sau să-și recapete speranța în Dumnezeu. Dar să plângă? Cum poate dori Domnul să plângem, să suferim? Ce Mântuitor le promite lacrimi celor care Îl urmează?

Surprinși, au meditat probabil cuvintele Învățătorului. După ce li S-a adresat celor săraci, Domnul le arată acum un drum celor care plâng. Este un Mesia care nu le vorbește doar celor bogați, nici celor care au multe talente, nici celor cărora le merge totul bine în viață. Acest Învățător are un mesaj pentru toți, pentru că cine n-a plâns vreodată? Cine se îndoiește că tristețea, lipsa de chef sau durerea vor apărea mai devreme sau mai târziu în propria viață?

Megafonul lui Dumnezeu

La ce ne trebuie Dumnezeu? Este o întrebare care poate apărea în anumite momente ale existenței noastre. Sunt perioade în care avem alte ocupații, mai interesante sau mai urgente. Capul și inima noastră sunt în altă parte, iar relația cu Domnul este văzută ca o povară, plină de reguli și de obligații (de exemplu, a participa duminica la Liturghie), din care nu obținem nimic. Nu merită.

Căci atunci când navigăm prin viață ca pe o mare liniștită, senzația că suntem căpitanii propriei corăbii ne poate face să ne îndoim chiar și de Dumnezeu. Totuși, e nevoie de puțin ca să înțelegem că nava pe care o conducem este foarte fragilă. O boală, probleme în familie, o iubire neîmpărtășită sau senzația că nimic nu ne umple pe deplin sunt experiențe capabile să arunce o umbră peste tot ce ne înconjoară.

Scriitorul C.S. Lewis interpreta aceste momente de durere – fizică sau interioară – ca pe o chemare puternică a lui Dumnezeu. „Dumnezeu ne șoptește în plăcerile noastre – spunea el –, ne vorbește în conștiința noastră, dar strigă în durerea noastră; durerea este megafonul Său pentru a trezi o lume surdă”[2].

Nu este de mirare că zgomotul interior, grijile sau interesele care ne ocupă sufletul ajung să-I ascundă glasul. Pur și simplu, uităm de Domnul.

Într-adevăr, Dumnezeu ne însoțește mereu, iar sfaturile Sale în viața obișnuită ne ajung ca o șoaptă. Nu Se impune, ci propune. De aceea nu este de mirare că zgomotul interior, grijile sau interesele care ne ocupă sufletul ajung să-I ascundă glasul. Pur și simplu, uităm de Domnul și Îl împingem într-un colț al sufletului nostru. Devenim surzi. Chiar și așa, deși Dumnezeu nu dorește și nu provoacă durerea noastră, El vine din nou să ne însoțească în momentul încercării, pentru că nu ne părăsește niciodată.

Ca cineva să-ți rostească numele

Suferințele care apar în viață pot fi provocate de o situație obiectivă – moartea unei rude, o perioadă de dificultăți economice sau la locul de muncă, o boală etc. Sunt ocazii în care soluția problemei nu stă în întregime în mâinile noastre. În aceste momente putem învăța de la Maria Magdalena, unul dintre multele personaje pe care – ca Isus Însuși, Sfânta Fecioară, sfântul Petru sau sfântul Paul – le vedem plângând în Evanghelii.

La două zile după răstignirea Domnului, Maria merge la mormântul Învățătorului ca să ungă trupul cu miresme. Durerea ei nu este un obstacol care s-o împiedice să-I slujească lui Isus încă o dată, pentru ultima oară. Câte amintiri au năpădit-o în acea dimineață, singură pe străzile Ierusalimului! Dar, ajungând la mormânt și descoperind că este gol, Magdalena se prăbușește. Nu-i mai rămâne nici măcar mângâierea de a vedea trupul Domnului: i s-a luat totul. Probabil Îl întreba iar și iar pe Dumnezeu: De ce? De ce?

„Femeie, de ce plângi?”[3], îi spune un glas. Ea, crezând că este grădinarul, răspunde: „Doamne, dacă tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus și eu Îl voi lua”. Femeia aceea nu-și putea închipui ce se întâmplase: numai Dumnezeu cunoaște de ce se petrec lucruri care pe noi ne pot duce la disperare. „Marie!”, o cheamă Domnul. „Rabbuni! Învățătorule!”, strigă ea de bucurie, recunoscându-L.

Uneori avem nevoie doar ca cineva să ne rostească numele cu iubire pentru ca necazurile să se lumineze.

„Marie!”. Fiind chemată pe nume, ochii Magdalenei se deschid spre adevăr. Uneori avem nevoie doar ca cineva să ne rostească numele cu iubire pentru ca necazurile să se lumineze. Când nu găsim sens durerii și nu mai știm ce să facem, este bine să mergem în fața Tabernacolului, să lăsăm problema în mâinile lui Dumnezeu și să-L ascultăm pe Domnul care ne rostește numele.

Elefantul legat de țăruș

Dar cine dorește să-L întâlnească pe Domnul în viața sa obișnuită nu trebuie să aștepte o mare tragedie pentru a primi mângâierea lui Dumnezeu: micile dezamăgiri, descurajări, nemulțumiri sau contrarietăți din fiecare zi vor fi ocazii de a-I căuta ajutorul.

Concret, un izvor de durere este adesea acumularea mizeriilor personale. Chiar dacă ni se pare că n-am făcut nimic grav în viață, inima noastră păstrează amintirea fiecărei răni. În mod misterios, sufletul obosește din cauza păcatelor săvârșite, mari și mici. Și așa, într-o zi ne simțim epuizați, fără motivație, sau ne disprețuim fără motiv. În asemenea ocazii suntem deosebit de slabi, de aceea nu e bine să rămânem mult timp triști, pentru că tristețea cheamă păcatul și, când suntem supărați, plictisiți sau învinși, putem face mari prostii. „Un abis cheamă un alt abis”[4], spune Biblia.

„Toți avem întuneric în viața noastră – recunoaște Papa Francisc –, chiar momente în care totul, chiar și în propria conștiință, este întunecat, nu-i așa? A umbla în întuneric înseamnă a fi mulțumit de sine. A fi convins că nu ai nevoie de mântuire. Acesta este întunericul!”[5]. Într-adevăr, după cum arată Papa, există pericolul de a ne mulțumi cu mizeria noastră și de a prefera amărăciunea schimbării, pentru că schimbarea înseamnă creștere, luptă, maturizare. Ne gândim: „Ar trebui să învăț”, „ar trebui să mă cert mai puțin cu părinții și să-i înțeleg”, „ar trebui să renunț la acest viciu”... dar de multe ori nu trecem dincolo de dorință.

Nouă ni se poate întâmpla la fel: multă vreme am luptat împotriva unor defecte care ne depășesc și, obosiți în cele din urmă, am încetat să mai luptăm.

Pe vremuri, ca elefanții să nu fugă din circuri, erau legați de un țăruș cu un lanț gros. Uriașul animal avea o forță colosală și s-ar fi putut elibera cu o singură smucitură a piciorului. De ce nu încerca? Pentru că, abia născut, fusese legat de acel par și, încă slab, se zbătuse să scape, dar își pierduse repede cheful de a mai trage. Ajuns mare, neștiind ce forță dobândise, rămânea supus în fața acelui simplu țăruș.

Nouă ni se poate întâmpla la fel: multă vreme am luptat împotriva unor defecte care ne depășesc și, obosiți în cele din urmă, am încetat să mai luptăm. A ne trezi devreme dimineața, a învăța cât timp ne-am propus, a trăi castitatea, a vorbi cu sinceritate la spovadă sau a fi amabili când ceilalți ne contrazic pot să fi devenit războaie imposibil de câștigat. Și nu este așa: cu ajutorul lui Dumnezeu, trebuie să continuăm să încercăm, pentru că poate ceea ce înainte nu era posibil acum va fi, cu puțin efort. În plus, putem conta pe harul lui Dumnezeu: El ne cere doar să răspundem, ne cere să întindem mâna ca să ne apucăm de a Sa.

Cine nu este încă suficient de matur pentru a vedea în sine însuși cauza problemelor sale poate reacționa cu revoltă sau acuzându-i pe alții (familia, prietenii, „sistemul” etc.). Se întâmplă ca păcatul să ne închidă în noi înșine și să nu mai ridicăm privirea spre ceilalți și spre Dumnezeu. Nu mai vedem nevoile celorlalți și ne gândim doar la ceea ce ne privește pe noi.

De aceea, un prim pas pentru a ne elibera de durere poate fi să-i privim cu alți ochi pe cei din jurul nostru și să nu-i mai învinovățim pentru suferința noastră. A ajuta acasă, a ne interesa de problemele părinților, a dedica timp și atenție unui prieten care are nevoie sau a ne implica într-o inițiativă de solidaritate pot fi un bun început. Vom descoperi, printre altele, că avem uriașa capacitate de a-i face fericiți pe ceilalți. Merită să facem acest efort!

„Păi mergi, și mergi, și mergi, și mergi...”

Sfântul Josemaría întreba: „Nu simți bucurie? — Gândește-te: există o piedică între Dumnezeu și mine. — Aproape întotdeauna vei vedea că este așa”[6]. Căci, pentru a ieși dintr-un impas al vieții, uneori ajută mult o spovadă bună. Dacă nu suntem încă pregătiți să ne spovedim, putem cel puțin să ne facem examenul de conștiință și să recunoaștem că avem nevoie să ne schimbăm. Dacă mândria nu ne împiedică, Dumnezeu ne va da chiar și puterea care uneori ne lipsește pentru a-I cere iertare.

Dacă nu suntem încă pregătiți să ne spovedim, putem cel puțin să ne facem examenul de conștiință și să recunoaștem că avem nevoie să ne schimbăm.

Obstacolele care pot apărea – „mai bine mă spovedesc altă dată”, „nu sunt pregătit să spun lucrul acesta”, „preotul n-o să mă înțeleagă”, „când o să am chef”... – sunt capcane pe care diavolul ni le pune în cale și pe care trebuie să le sărim cu hotărâre. Nu trebuie să-i acordăm nicio victorie. În genunchi în fața preotului, în prezența lui Dumnezeu, nu doar că va cădea din sufletul nostru masca de minciuni care ne susținea atât de fragil, ci Domnul ne va umple de harul Său.

„Credem că a merge la spovadă este ca și cum am merge la spălătorie. Dar Isus în confesional nu este o spălătorie”, ci mai degrabă o întâlnire cu Cineva „care ne așteaptă așa cum suntem. Dar, Doamne, uite, eu sunt așa. Ne este rușine să spunem adevărul: am făcut asta, m-am gândit la aia (...). Rușinea este o virtute a celui umil!”. Așadar, trebuie să ne spovedim „cu încredere, chiar cu bucurie, fără machiaj. Nu trebuie să ne machiem niciodată în fața lui Dumnezeu! Cu adevărul. Cu rușine? Binecuvântată rușine...”. Și, cu optimism, Papa se întreabă: „Și dacă mâine fac același lucru? Păi mergi din nou, și mergi, și mergi, și mergi... El ne așteaptă mereu”[7]. Iar cu altă ocazie spunea: „Dumnezeu nu obosește niciodată să ne ierte; noi suntem cei care obosim să-I cerem iertare lui Dumnezeu”.

Numai așa fragilitatea noastră nu va fi o povară care ne umple de nesiguranță, ci o ocazie de a trăi cu bucuria pe care o au doar cei care se știu fii ai lui Dumnezeu. Așa sfătuia sfântul Josemaría: „Trist?... pentru că ai avut o înfrângere în acea bătălie măruntă? Nu, fericit! Pentru că data viitoare, cu harul lui Dumnezeu și cu umilința ta de acum, vei învinge!”[8].

Atunci vom înțelege că lacrimile care ne-au adus până acolo – suferințele interioare, slăbiciunea sau îndoielile – au meritat. Ne vom cunoaște mai bine și, mai ales, vom ști că putem conta pe ajutorul Domnului. Când ne vom lăsa necazurile în mâinile lui Dumnezeu și ne vom bucura de pacea și de bucuria senină a spovezii, vom înțelege în sfârșit de ce Isus i-a numit „fericiți” pe cei care plâng.

* * *

Întrebări pentru rugăciunea personală

– Îmi trăiesc credința doar atunci când îmi este de folos? Îmi amintesc de Domnul doar când am nevoie să-I cer ceva? Ca să nu-L uit pe Dumnezeu în perioadele în care alte lucruri îmi ocupă mintea, aș putea căuta un moment pe zi ca să stau de vorbă câteva minute cu El sau să spun o rugăciune? Pot stabili cu îndrumătorul meu spiritual un plan pentru a mă întâlni zilnic cu Dumnezeu?

– Accept lucrurile care nu merg cum mi-aș dori? Îi cer lui Dumnezeu să mă ajute să văd voința Sa și să folosesc aceste ocazii ca să mă apropii mai mult de El?

– Când mă supăr sau când o situație o ia razna, mă gândesc la ce aș mai putea face eu? Îi critic mereu pe ceilalți fără să-mi recunosc vreodată partea mea de responsabilitate? Cer iertare când îmi dau seama că am greșit sau am rănit pe cineva, chiar dacă mă costă?

– Ce obstacole mă țin departe de a-I cere iertare lui Dumnezeu la spovadă? Dacă mă spovedesc deja, fac ceva ca să învăț să mă spovedesc tot mai bine? Merg la spovadă cu atitudinea celui care merge să „golească roaba” sau caut să-I cer iertare Domnului cu adevărat, din inimă?

J. Narbona / J. Bordonaba

[1] Mt 5,4.

[2] C.S. Lewis, Problema durerii, Editorial Universitaria, p. 96.

[3] In 20,11-18.

[4] Ps 42,8.

[5] Papa Francisc, Omilie, 29-IV-2013.

[6] Sfântul Josemaría, Drum, nr. 662.

[7] Papa Francisc, Omilie, 30-IV-2013.

[8] Sfântul Josemaría, Calea Crucii, stațiunea a III-a, nr. 3.