Îi tremurau mâinile și picioarele. Laila nu ținuse niciodată în viața ei un curs de gătit. Dar cineva îi spusese că era nevoie de bani pentru amenajarea unei case destinate reculegerilor spirituale, iar ea răspunsese, cu sinceritatea care o caracteriza: „Cereți-mi orice, numai să nu-mi cereți să strâng bani”. Și totuși, acolo era: în fața unui grup de femei, cu un șorț și o rețetă, pregătită să țină un curs de gătit.

„La primul curs îmi tremurau mâinile și picioarele, dar am reușit să obținem banii necesari.”

Întrebarea este cum a ajuns în acel moment o imigrantă libaneză de optsprezece ani care, într-o zi, și-a făcut bagajele fără să știe prea bine încotro merge.

Prima loterie

Laila s-a născut și a crescut în nordul Libanului, într-un mediu simplu și profund înrădăcinat în tradițiile ținutului său. În regiunea muntoasă Batroun, pământ al creștinilor maroniți cu secole de istorie, unde credința și familia sunt aproape unul și același lucru. Miguel Saab era un om de afaceri de origine libaneză stabilit în Columbia. În timpul uneia dintre călătoriile sale în țara natală a vizitat casa familiei Lailei și a fost cucerit de seninătatea, caracterul și noblețea pe care le răspândea. Din acea întâlnire s-a născut imediat o afecțiune reciprocă și, câteva luni mai târziu, s-au căsătorit.

Laila era tânără. Nu cunoștea limba spaniolă. Nu cunoștea Columbia. Dar a pornit la drum.

Primul lor cămin a fost orașul Neiva, capitala departamentului Huila, un oraș cald și traversat de ape, situat în inima sudului Columbiei, pe malurile fluviului Magdalena, atât de diferit de Mediterana libaneză. Acolo s-au născut cei șase copii ai lor: Nadia, Rose Marie, José Miguel, Munir Elías, Luis Roberto și Claudette. Cu timpul, familia s-a mutat la Barranquilla — un oraș caraibian din nordul Columbiei — și, în cele din urmă, în 1982, s-a stabilit la Bogotá, unde Laila avea să rămână până la sfârșitul vieții.

Acesta a fost primul ei dar: un cămin, un soț, șase copii, o viață construită cu un viitor promițător. Nimeni nu putea ști atunci că, după acest dar, avea să vină o cruce.

Prima cruce: un atentat

La Barranquilla a cunoscut Opus Dei și și-a descoperit vocația de supranumerară, înainte chiar să existe un centru în acel oraș. Ceva din acel mesaj — că Dumnezeu se găsește în lucrurile obișnuite, în familie, în munca de fiecare zi — a rezonat profund în sufletul ei.

Și apoi a venit anul 1994.

Au călătorit din nou în Liban pentru a participa la căsătoria unei rude. Libanul anilor ’90 era încă o țară care încerca să respire după cincisprezece ani de război civil, un pământ unde bucuria și fragilitatea conviețuiau într-o apropiere incomodă. În timpul sărbătorii a avut loc un atentat împotriva soțului ei, care a rămas în stare critică. În țara sa nu i s-a putut oferi îngrijirea medicală necesară, astfel că a fost transferat în Columbia, cu speranța că se va recupera. Însă era deja prea târziu.

Laila l-a îngrijit în cei trei ani în care a rămas tetraplegic, fără să se despartă de el nici măcar o clipă, susținându-l cu tăria care poate izvorî doar dintr-o credință profundă. Copiii ei își amintesc că nu a vorbit niciodată cu amărăciune despre acei ani sau despre moartea soțului său. Laila nu a negat suferința. A traversat-o.

În momente ca acela, sfântul Josemaría recomanda o rugăciune plină de încredere în Dumnezeu: „«Facă-se, împlinească-se, fie lăudată și în veci preamărită preadreapta și preaiubita Voie a lui Dumnezeu, mai presus de toate. — Amin. — Amin.» Te asigur că vei dobândi pacea” (Drum, 691).

A doua loterie

După moartea lui Miguel, Laila și-a asumat responsabilitatea de a-și susține familia. Copiii ei își amintesc că ea crescuse într-un Liban marcat de lipsuri, iar această realitate o formase în spiritul austerității, al ingeniozității și al capacității de a valorifica totul. Chiar și atunci când situația lor economică devenise mai bună, păstra acel obicei de a fi recunoscătoare pentru lucrurile mici: după ce storcea portocalele pentru suc, pregătea din coji niște dulciuri delicioase de care toți se bucurau și care, pentru majoritatea oamenilor, ar fi fost doar un deșeu.

Același instinct l-a pus în slujba apostolatului, iar aici vocația sa în Opus Dei a început să dea roade pe care nici ea însăși nu le-ar fi putut calcula. Cursurile de gătit — care începuseră cu acea lecție ținută cu mâinile tremurânde — au ajuns să contribuie la plata chiriilor și la acoperirea altor necesități. Cumpăra pashmine, fețe de masă și tăvi libaneze pe care le vindea în Columbia, iar veniturile obținute le destina activităților apostolice promovate de Lucrare.

A economisit ani la rând un fond pentru începuturile Opus Dei în Liban, a colaborat la amenajarea oratoriului casei de reculegere Al Tilal și a reușit ca Sfânta Liturghie a sfântului Josemaría să fie celebrată la Beirut doi ani la rând, înainte să existe măcar un centru al Lucrării. Și acestea sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le cunoaștem.

Iar când a citit un articol critic la adresa Lucrării, scris de un preot, l-a căutat pentru a-i explica realitatea cu calm și seninătate. Din acel gest s-a născut o profundă prietenie și devoțiunea preotului față de sfântul Josemaría.

A doua cruce

Lui Dumnezeu Îi place lupta noastră interioară gratuită, liberă și plină de bucurie.

Ani mai târziu s-a îmbolnăvit de cancer. A folosit toate mijloacele pe care le avea la îndemână pentru a-l învinge și, la început, tratamentele au dat rezultate foarte bune. Cu timpul însă boala a revenit; din nou s-a supus terapiei cu seninătate și hotărâre, impulsionată de dorința de a continua să fie alături de copiii ei și să mențină unitatea familiei.

Pe măsură ce cancerul avansa, trupul ei slăbea, dar ea căuta să primească sacramentele și să participe la formarea spirituală ori de câte ori îi era posibil. Când nu a mai avut putere să iasă din casă, un preot al Opus Dei a asistat-o spiritual la domiciliu. A primit de mai multe ori Sacramentul Ungerii Bolnavilor, ultima dată cu doar două zile înainte de moarte.

A doua loterie o însoțise și în a doua cruce. Până la sfârșit.

În semn de mulțumire

Preotul parohiei sale a comentat, vizibil emoționat, că nu văzuse niciodată biserica atât de plină ca la funeraliile ei.

Laila însăși rezumase totul, cu spontaneitatea pe care o avea atunci când spunea lucrurile importante: „Dumnezeu mi-a dăruit două mari premii la loterie: primul, faptul că m-am căsătorit cu soțul meu; al doilea, faptul că am cunoscut Lucrarea”.

O emigrantă, fără să cunoască limba, care a construit un cămin pe malurile fluviului Magdalena, și-a îngrijit soțul până în ultima zi și și-a împărtășit credința pe două continente. Sfântul Josemaría obișnuia să spună că, privind înapoi după mulți ani, nu îți rămâne decât să mulțumești: „Când vor trece treizeci de ani, veți privi în urmă și veți rămâne uimiți. Și nu veți avea altceva de făcut decât să vă încheiați viața mulțumind, mulțumind…”[1].

Laila a ajuns la acel sfârșit. Și l-a trăit exact așa.

^[1] Sfântul Josemaría, note dintr-o reuniune de familie, 21-I-1955, citat în Crónica, VII-55, p. 28 (AGP, biblioteca, P01).