Prietenii
Întorcându-se la discipoli, a văzut o mare mulţime în jurul lor şi cărturari care discutau cu ei. Îndată ce mulţimea l-a văzut, a rămas uimită şi a alergat să-l întâmpine. Iar el i-a întrebat: "Despre ce discutaţi cu ei?" Atunci, unul din mulţime i-a răspuns: "Învăţătorule, l-am adus la tine pe fiul meu care are un duh mut. Ori de câte ori îl ia în stăpânire, îl trânteşte la pământ, iar el face spume, scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Am spus discipolilor tăi să-l alunge, dar nu au putut". Atunci el le-a răspuns: "O, generaţie necredincioasă, până când voi mai fi cu voi? Până când vă voi mai suporta? Aduceţi-l la mine!" L-au adus la el şi, când duhul l-a văzut, îndată l-a scuturat [pe tânăr] şi, căzând la pământ, se zvârcolea, făcând spume. [Isus] l-a întrebat pe tatăl lui: "De cât timp se întâmplă aceasta?" El i-a zis: "Din copilărie. De multe ori l-a aruncat chiar şi în foc şi în apă ca să-l facă să piară. Însă, dacă poţi, îndură-te de noi şi ajută-ne!" Isus i-a spus: "«Dacă poţi?» Toate sunt posibile pentru cel care crede". Tatăl copilului a strigat îndată: "Cred. Vino în ajutorul necredinţei mele!" Văzând Isus că se adună mulţimea, i-a poruncit duhului necurat, spunându-i: "Duh mut şi surd, eu îţi poruncesc: ieşi din el şi să nu mai intri niciodată în el". Strigând şi scuturându-l puternic, a ieşit, iar el a devenit ca un mort, încât cei mai mulţi spuneau că a murit. Însă Isus, prinzându-l de mână, l-a ridicat, iar el a stat în picioare. După ce a intrat în casă, discipolii l-au întrebat aparte: "De ce noi nu am putut să-l alungăm?" El le-a spus: "Acest soi [de diavol] nu poate fi scos cu nimic în afară de rugăciune". (Mc 9, 14-29)
„Nu trebuie să ne îndepărtăm de Dumnezeu, pentru că descoperim slăbiciunile noastre; trebuie să atacăm mizeriile, tocmai pentru că Dumnezeu are încredere în noi.
Cum vom reuşi să depăşim aceste meschinării? Insist, datorită importanţei sale capitale: cu umilinţă şi cu sinceritate în călăuzirea spirituală şi în sacramentul Penitenţei. Mergeţi la cei care vă călăuzesc sufletele cu inima deschisă; nu o închideţi, pentru că, dacă se amestecă demonul mut, acesta este greu de scos.
Iertaţi-mi cicăleala, dar consider că este absolut necesar să se întipărească cu litere de foc în minţile voastre că umilinţa şi – consecinţa sa imediată – sinceritatea atrag în lanţ celelalte mijloace, şi se arată drept ceva pe care se fundamentează eficienţa în vederea victoriei. Dacă demonul mut se introduce într-un suflet, îl duce cu totul pierzaniei; în schimb, dacă este aruncat afară imediat, totul iese bine, suntem fericiţi, viaţa merge drept: să fim mereu sălbatic de sinceri, dar cu o prudentă educaţie.
Vreau să fie clar acest lucru; pe mine nu mă preocupă atât inima şi carnea, cât mândria. Umili. Când credeţi că aveţi toată dreptatea, nu aveţi dreptate deloc. Mergeţi la îndrumarea spirituală cu sufletul deschis; nu îl închideţi, pentru că – repet – se amestecă demonul mut, care este greu de scos.
Amintiţi-vă de acel biet demonizat, pe care nu au reuşit să îl elibereze discipolii; doar Domnul i-a obţinut libertatea, cu rugăciune şi post. Cu acea ocazie, a făcut Învăţătorul trei miracole: primul, a făcut ca omul să audă: pentru că, atunci când ne domină demonul mut, sufletul nu vrea să audă; al doilea – să vorbească; şi al treilea – să plece diavolul.
Povestiţi la început ce aţi dori să nu se ştie. Jos demonul mut! Dintr-o problemă măruntă, dându-i ocol, faceţi un bulgăre mare, cum se întâmplă cu bulgării de zăpadă, şi vă închideţi în el. De ce? Deschideţi-vă sufletul! Şi vă garantez fericirea, care este fidelitate faţă de drumul creştin, dacă sunteţi sinceri. Claritate, simplitate: sunt dispoziţii absolut necesare; trebuie să deschidem sufletul pe deplin, astfel încât să intre soarele lui Dumnezeu şi caritatea iubirii.
Pentru a ne îndepărta de sinceritatea totală nu este nevoie mereu de o motivaţie tulbure; uneori, este suficientă o eroare de conştiinţă. Unele persoane şi-au format – deformat – conştiinţa astfel încât muţenia lor, lipsa lor de sensibilitate, li se pare un lucru corect: cred că este bine să taci. Se întâmplă asta inclusiv cu suflete care au primit o excelentă pregătire, care cunosc lucrurile lui Dumnezeu; poate de aceea găsesc motive pentru a se convinge că este bine să taci. Dar se înşală. Sinceritatea este necesară mereu; nu încap scuze, chiar dacă par bune”.
Prietenii lui Dumnezeu, 187-189