CONGREGAȚIA PENTRU CAUZELE SFINȚILOR
ROMANA ET MATRITEN.
DECRET
privind Canonizarea Slujitorului lui Dumnezeu Josemaría Escrivá de Balaguer, preot, fondator al Societății Sacerdotale a Sfintei Cruci și al Opus Dei (1902-1975)
SUPER DUBIO
Dacă există dovada virtuților teologale ale Credinței, Speranței și Carității, atât față de Dumnezeu, cât și față de aproapele, precum și a celor cardinale — Prudența, Dreptatea, Cumpătarea și Tăria —, și a celor legate de ele, în grad eroic, în cazul și pentru scopul despre care este vorba.
«Toți credincioșii, de orice condiție și stare, sunt chemați de Domnul, fiecare pe calea sa, la perfecțiunea sfințeniei Tatălui» (Conc. Vat. II, Const. dogm. Lumen gentium, nr. 11). Conștiința pe care Biserica o are despre sine însăși, întrucât este mister al comuniunii oamenilor cu Dumnezeu, strălucește într-un chip cu totul aparte în proclamarea chemării la sfințenie a tuturor celor botezați — proclamare socotită «însușirea cea mai caracteristică a magisteriului conciliar însuși și, ca să spunem așa, scopul lui ultim» (Paul al VI-lea, Motu proprio Sanctitas clarior, 19 martie 1969: AAS 61 [1969] 150). Contemplând acest mister, Mireasa lui Cristos vede totodată întărit patrimoniul nesecat al propriei sale istorii și recunoaște parcă glasul acelor martori ai sfințeniei pe care Duhul Dătător de viață nu încetează niciodată să-i trezească, pentru a-i atrage pe oameni să primească planul mântuirii.
Slujitorul lui Dumnezeu Josemaría Escrivá de Balaguer se numără pe drept printre acești martori, nu numai pentru rodnicul exemplu dat prin viața sa, ci și pentru puterea cu totul deosebită cu care, într-o profetică armonie cu Conciliul Vatican II, s-a străduit încă de la începutul preoției sale să reamintească minții tuturor creștinilor acea chemare evanghelică; mânat de această grijă, a scris: «Ai obligația de a te sfinți. — Și tu. [...] Tuturor, fără excepție, le-a zis Domnul: „Fiți desăvârșiți, precum Tatăl Meu ceresc desăvârșit este”» (Drum, nr. 291); și, de asemenea: «Aceste crize mondiale sunt crize de sfinți» (ibid., nr. 301).
Între numeroasele căi pe care înaintează sfințenia creștină, cea pe care a străbătut-o Josemaría Escrivá arată cu o limpezime cu totul aparte caracterul pe deplin radical al vocației baptismale și parcă o pune în lumină. Căci, dintr-o vie contemplare a misterului Cuvântului Întrupat, Slujitorul lui Dumnezeu a pătruns adânc felul în care, în inima omului renăscut în Cristos, întreaga țesătură a realităților omenești se leagă strâns cu economia vieții supranaturale și devine loc și mijloc de sfințire. Așadar, încă de la sfârșitul celui de-al treilea deceniu al acestui veac, Josemaría Escrivá, ca un adevărat înaintemergător al strânsei unități a vieții creștine, a simțit că plinătatea contemplației trebuie adusă «și în mijlocul drumurilor lumii» și s-a străduit să-i îndemne pe toți credincioșii să ia parte la lucrarea apostolică a Bisericii, rămânând fiecare în locul și în starea proprii lui.
Acest mesaj al sfințirii atât în realitățile pământești, cât și al realităților pământești înseși se vădește potrivit în chip providențial cu împrejurările spirituale ale vremii noastre. Căci în timpul de față, în vreme ce valorile omenești sunt înălțate cu sârguință, se observă totodată o mare înclinare către o înțelegere imanentistă a lumii, care o socotește despărțită de Dumnezeu. Un astfel de mesaj însă îi cheamă pe creștini să caute unirea cu Dumnezeu prin munca de fiecare zi — muncă ce este, într-adevăr, o îndatorire și un izvor necurmat al demnității omului pe pământ; de aceea, potrivirea amintită cu împrejurările vremii se arată de așa fel, încât, ca un izvor niciodată secat de lumină spirituală, pare a rămâne mereu aceeași și statornică prin schimbările istoriei.
«Regnare Christum volumus!» [Vrem ca Cristos să domnească!]: iată felul de a lucra al Slujitorului lui Dumnezeu, care poate fi descris și astfel: «a-L pune pe Cristos în vârful întregii activități omenești». Slujirea eclezială a lui Josemaría Escrivá a stârnit, printre oamenii cufundați cu totul în realitățile vremelnice — și anume în toate mediile vieții și ale profesiei —, o mișcare de urcare către Dumnezeu, potrivit cuvântului Domnului: «Et ego, si exaltatus fuero a terra, omnia traham ad meipsum» [și Eu, când voi fi înălțat de pe pământ, toate le voi atrage la Mine] (In 12,32 Vg), cuvinte în care el socotea cuprins pe scurt nucleul fenomenului pastoral al Opus Dei. Acest imbold, prin care lumea este călăuzită ca dinăuntru spre Isus Cristos, alcătuiește miezul și parcă substanța contribuției aduse de Slujitorul lui Dumnezeu la promovarea laicilor.
Josemaría Escrivá de Balaguer s-a născut la Barbastro, în Spania, din părinți foarte evlavioși și foarte cinstiți, la 9 ianuarie 1902. Pe la cincisprezece ani a început să simtă semnele vocației sale și, deși nu cunoștea încă limpede planul lui Dumnezeu cu privire la sine, a îmbrățișat starea preoțească tocmai pentru a se face mai pe deplin gata să împlinească voința lui Dumnezeu. A primit sfânta hirotonire întru preoție la Zaragoza, la 28 martie 1925. S-a mutat apoi la Madrid, unde, la 2 octombrie 1928, a văzut că Domnul îi cerea să întemeieze Opus Dei și să-l ducă neîncetat înainte. În ziua aceea, după ce ani de-a rândul chemase lumina cerească folosind cuvintele orbului din cetatea Ierihon — «Domine, ut videam!» [Doamne, să văd!] (Lc 18,41) —, Slujitorul lui Dumnezeu a înțeles pe deplin misiunea, «veche precum Evanghelia și totodată, precum Evanghelia, nouă», pentru împlinirea căreia era chemat: aceea de a așterne credincioșilor de orice condiție socială o cale largă și sigură de sfințire, și anume în lume, prin împlinirea desăvârșită și din iubire pentru Dumnezeu a muncii profesionale și a îndatoririlor vieții de fiecare zi, fără nicio schimbare a stării lor. Puțin mai târziu, la 14 februarie 1930, ajutat de harul dumnezeiesc, Josemaría Escrivá a înțeles că apostolatul Opus Dei trebuie să se desfășoare și printre femei. Pentru împlinirea acestei misiuni s-a dăruit cu totul, întărit mereu de binecuvântarea Episcopului diecezan.
Încă de la începuturi, Slujitorul lui Dumnezeu a desfășurat un apostolat foarte întins în toate păturile societății, dar mai ales printre săracii și bolnavii care lâncezeau în mahalalele și în spitalele Madridului. În timpul războiului civil din Spania, Josemaría Escrivá a cunoscut puterea furiei care prigonea religia și a dat zilnic dovezi de eroism, stăruind cu râvnă în rugăciune, în faptele de penitență și în neobosita împlinire a sfintei slujiri. Curând s-a răspândit faima sa de sfințenie și, după încheierea războiului civil, a primit de la Episcopi numeroase invitații de a predica exerciții spirituale clerului, contribuind astfel foarte mult la refacerea vieții creștine în Spania. A ajutat cu grija sa pastorală și nu puține Institute călugărești. Dar, în același timp, Domnul a îngăduit ca pe umerii Slujitorului Său să cadă povara împotrivirilor, pe care el le-a iertat întotdeauna, într-atât încât îi socotea pe defăimători binefăcători.
Iar această Cruce a fost într-atât izvor de binecuvântări cerești, încât apostolatul Slujitorului lui Dumnezeu s-a întins cu o iuțeală uimitoare. La 14 februarie 1943 a întemeiat Societatea Sacerdotală a Sfintei Cruci, legată în chip nedespărțit de Opus Dei, care, în vreme ce făcea cu putință hirotonirea membrilor laici și încardinarea lor în slujba aceleiași Lucrări, a mai făcut cu putință și ca preoții încardinați în dieceze să poată împărtăși spiritul și felul ascetic al Opus Dei, spre a căuta sfințenia în exercitarea sfintei slujiri, sub dependența exclusivă a Ordinariului fiecăruia. De aceea, atât prin lucrarea sa proprie, cât și prin cea a numitei Societăți, el rămâne o pildă de grijă pentru formarea preoțească.
În anul 1946 Josemaría Escrivá și-a stabilit locuința la Roma; iar în anii 1947 și 1950 a obținut ca Opus Dei să fie aprobat ca instituție de drept pontifical. Cu o caritate neobosită și cu o speranță lucrătoare a sprijinit și a călăuzit cu înțelepciune răspândirea Opus Dei în tot mai multe țări, astfel încât pretutindeni mulți laici au ajuns conștienți de îndatoririle lor în a lua parte la misiunea Bisericii. A dus la bun sfârșit inițiative cu adevărat înaintemergătoare în domeniul evanghelizării și al promovării umane; a trezit pretutindeni vocații la preoție sau la starea călugărească; a întreprins călătorii istovitoare în Europa și în America, pentru a răspândi învățătura Bisericii. Dar mai cu seamă s-a dăruit îngrijirii formării membrilor Opus Dei, atât preoți, cât și laici, bărbați și femei, pentru a sădi în ei o viață spirituală solidă, împreună cu o adeziune pilduitoare la Magisteriul Bisericii și cu un zel arzător pentru suflete, care să-i ducă la un apostolat personal, de la om la om. «Omnes cum Petro ad Iesum per Mariam!» [Toți, cu Petru, la Isus prin Maria!]: cuvinte care exprimă întocmai râvna arzătoare ce l-a mistuit fără încetare pe Slujitorul lui Dumnezeu și pe care a propovăduit-o altora încă de la începutul preoției sale.
Trăsăturile sale de căpetenie par a trebui căutate însă nu numai în însușirile alese ale sufletului, cu care era înzestrat pentru faptă, ci în însăși viața lui de rugăciune și în acea stăruitoare trăire a unirii cu Dumnezeu prin care a ajuns cu adevărat un contemplativ itinerant. În credincioșie față de carisma primită, a fost pildă de eroism în împrejurările vieții de fiecare zi: în rugăciunea neîntreruptă, în mortificarea pe care nu o curma niciodată, «asemenea bătăii inimii», în stăruința de a-L vedea pe Dumnezeu prezent totdeauna și în toate — prin care ajungea la cea mai înaltă unire cu Dumnezeu chiar și când se afla în vuietul lumii sau se dădea fără odihnă muncii. Pironit necurmat în contemplarea misterului trinitar, a avut filiația divină în Cristos drept temelie a întregii vieți spirituale, în care tăria credinței și îndrăzneala apostolică născută din caritate se împleteau armonios cu dăruirea de sine filială în mâinile lui Dumnezeu Tatăl.
A iubit Preasfânta Euharistie cu cea mai arzătoare iubire și a socotit statornic Sfânta Jertfă a Liturghiei drept «centru și rădăcină a vieții creștine»; i-a îndemnat neîncetat pe toți la primirea Sacramentului Pocăinței; a cultivat o evlavie gingașă față de Preafericita Fecioară, «Maica lui Dumnezeu și Maica noastră», precum și față de sfântul Iosif și de Îngerii Păzitori. A iubit Biserica cu toate puterile inimii sale preoțești și s-a oferit pe sine ca ardere de tot de ispășire și de penitență pentru păcatele cu care oamenii îi întinează chipul. În vreme ce rodnicia uimitoare a apostolatului Slujitorului lui Dumnezeu era vădită tuturor, el însuși se socotea doar «unealtă nepricepută și surdă», «fondator fără temelie» sau «un păcătos care-L iubește până la nebunie pe Isus Cristos».
Slujitorul lui Dumnezeu a murit la Roma, la 26 iunie 1975. În acea vreme, printre membrii Opus Dei se numărau 60.000 de credincioși laici din 80 de națiuni, iar preoții încardinați în aceeași Lucrare erau aproape o mie; pretutindeni înfloreau inițiative apostolice, între care nu puține școli, precum și universități și centre de promovare socială. Scrierile Slujitorului lui Dumnezeu, ale căror exemplare tipărite ajung la aproape șase milioane, sunt puse alături de operele clasice ale spiritualității.
Iar faima de sfințenie prin care Josemaría Escrivá se deosebea încă din viață s-a răspândit după moartea sa într-atât, încât în multe țări poate fi socotită astăzi o adevărată minune de evlavie populară. Cauza de canonizare a fost începută la Roma, la 19 februarie 1981, și cuprinde două Procese deopotrivă principale, dintre care unul s-a instruit la Madrid, iar celălalt la Roma, încheiate la 26 iunie 1984 și, respectiv, la 8 noiembrie 1986. Chestiunea a fost apoi dezbătută la Congregația pentru Cauzele Sfinților: mai întâi, la 19 septembrie 1989, în Congresul Particular al Consultorilor, sub conducerea Promotorului General al Credinței, Preacuviosul domn Antonio Petti; apoi, la 20 martie 1990, în Congregația Ordinară a Părinților Cardinali și Episcopi, ponent fiind Eminentissimul Cardinal Edouard Gagnon. Și în amândouă adunările, la îndoiala dacă există dovada virtuților eroice ale Slujitorului lui Dumnezeu, s-a dat răspuns afirmativ.
După ce i s-a făcut Suveranului Pontif Ioan Paul al II-lea o dare de seamă fidelă despre toate acestea, Sfinția Sa a primit dorințele Congregației și a poruncit să se pregătească Decretul asupra virtuților eroice ale Slujitorului lui Dumnezeu.
Împlinindu-se aceasta după rânduială, fiind chemați în ziua de astăzi Cardinalii, Prefectul semnatar mai jos, precum și Ponentul Cauzei, iar eu, Antistitele Secretar, și ceilalți care se obișnuiesc a fi convocați fiind de față, Preafericitul Părinte a declarat:
Există dovada virtuților teologale ale Credinței, Speranței și Carității, atât față de Dumnezeu, cât și față de aproapele, precum și a celor cardinale — Prudența, Dreptatea, Cumpătarea și Tăria —, și a celor legate de ele, în grad eroic, ale Slujitorului lui Dumnezeu Josemaría Escrivá de Balaguer, preot, fondator al Societății Sacerdotale a Sfintei Cruci și al Opus Dei, în cazul și pentru scopul despre care este vorba.
Și a poruncit ca acest Decret să fie făcut public și să fie trecut în actele Congregației pentru Cauzele Sfinților.
Dat la Roma, în ziua de 9 a lunii aprilie, anul Domnului 1990.
ANGELO card. FELICI, Prefect
L. ✠ S.
✠ Eduard Nowak, arhiep. tit. de Luni, Secretar