Prin expresia «contemplativi în mijlocul lumii», sfântul Josemaría rezuma una dintre trăsăturile esențiale ale spiritului Opus Dei, afirmând că creștinul obișnuit, chemat să se sfințească în mijlocul lumii, poate ajunge la plinătatea contemplației fără să fie nevoit să se îndepărteze de condiția sa seculară, ci tocmai în și prin realitățile pământești.

Această învățătură nu este rodul unei reflecții abstracte, ci consecința a ceva ce sfântul Josemaría întrupase în propria sa existență, după cum se citește în Decretul despre eroicitatea virtuților sale: «Trăsăturile cele mai caracteristice ale personalității sale nu trebuie căutate atât în însușirile sale alese pentru acțiune, cât în viața sa de rugăciune și în asidua experiență unitivă care a făcut cu adevărat din el un contemplativ itinerant» (CONGREGAȚIA, 1990, p. 24).

Sfântul Josemaría a vestit deschis contemplația în mijlocul lumii: «Contemplația nu este ceva rezervat celor privilegiați. Unele persoane cu cunoștințe elementare de religie își închipuie că cei contemplativi stau toată ziua ca în extaz. Și este o mare naivitate. Călugării, în mănăstirile lor, sunt toată ziua prinși cu mii de treburi: fac curat în casă și se dedică unor munci din care își câștigă existența. Adesea îmi scriu călugări și călugărițe de viață contemplativă, cu entuziasm și cu dragoste față de Lucrare, spunându-mi că se roagă mult pentru noi. Ei înțeleg ceea ce multă lume nu înțelege: viața noastră seculară de contemplativi în mijlocul lumii, în mijlocul activităților pământești» (citat în BELDA, 1998, p. 331).

După sfântul Josemaría, creștinul obișnuit trebuie să fie contemplativ tocmai – cum spuneam deja – în și prin viața sa obișnuită, întrucât contemplația nu trebuie să se mărginească la câteva momente anume din cursul zilei: răstimpuri dedicate în mod expres rugăciunii personale și liturgice, participarea la Sfânta Liturghie etc., ci trebuie să cuprindă întreaga zi, până ajunge să fie o rugăciune neîncetată, în care sufletul «se simte și se știe privit, de asemenea, cu dragoste de Dumnezeu, în toate clipele» (AD, 307). De aceea afirmă: «Aș vrea ca astăzi (...) să ne convingem definitiv de necesitatea de a ne propune să fim suflete contemplative, pe stradă, la muncă, cu o conversație continuă cu Dumnezeul nostru, care nu trebuie să scadă în intensitate de-a lungul zilei. Dacă vrem să urmăm cu lealitate pașii Învățătorului, acesta este singurul drum» (AD, 238).

În învățătura sa, putința de a ajunge la plinătatea contemplației în mijlocul lumii este legată de o realitate care alcătuiește miezul mesajului său spiritual: sfințirea muncii și a activităților obișnuite, căci cheia pentru a fi contemplativi în mijlocul lumii stă în a preface munca în rugăciune: «Să muncim, și să muncim mult și bine, fără să uităm că arma noastră cea mai bună este rugăciunea. De aceea, nu obosesc în a repeta că trebuie să fim suflete contemplative în mijlocul lumii, suflete care se străduiesc să transforme munca lor în rugăciune» (S, 497); și tot așa: «Viața noastră este a munci și a ne ruga și, invers, a ne ruga și a munci. Pentru că vine un moment în care nu se mai pot deosebi aceste două noțiuni, aceste două cuvinte, contemplație și acțiune, care ajung să însemne același lucru în minte și în conștiință» (citat în RODRIGUEZ, 1986, p. 212). În aceste texte se întrezărește ideea că munca se poate preface nu numai în rugăciune, ci și în rugăciune contemplativă.

Sfântul Josemaría afirmă astfel că este cu putință să se ajungă la contemplație în «ocupațiile zilnice, care nu sunt piedici pentru mine; care sunt – dimpotrivă – cale și motiv pentru a iubi din ce în ce mai mult și a mă uni din ce în ce mai mult cu Dumnezeu» (AD, 310). Mai mult, cu cât un creștin obișnuit este mai cufundat în realitățile pământești, cu atât mai adânc trebuie să simtă nevoia de a crește în prezența lui Dumnezeu, fiindcă altminteri nu ar putea sfinți acele realități. «Condiția noastră de copii ai lui Dumnezeu ne va îndemna – insist în aceasta – să menținem un spirit contemplativ în mijlocul tuturor activităților umane (să fim lumină, sare și plămadă prin rugăciune, prin umilință, printr-o profundă cultură religioasă și profesională), și pentru acestea să fie o realitate: cu cât vom fi mai cufundați în lume, cu atât mai mult trebuie să fim ai lui Dumnezeu» (F, 740).

Urmând tradiția spirituală creștină, el socotește că contemplația constă în esență în «a privi la Dumnezeu fără odihnă și fără a obosi» (AD, 296) și, totodată, învață că Dumnezeu dăruiește harul Său pentru ca ea să poată fi atinsă și într-o existență seculară și laicală: «Chiar dacă îl respect, nu voi împărtăși niciodată punctul de vedere al acelora care despart rugăciunea de viața activă, ca și cum ar fi două lucruri incompatibile. Noi, fiii lui Dumnezeu, trebuie să fim niște contemplativi: persoane care, în mijlocul vuietului mulțimii, știu să găsească liniștea unui suflet ce se întreține fără încetare cu Domnul, știu să-L privească cum ai privi un Tată, cum ai privi un Prieten pe care l-ai iubi nespus» (F, 738). Creștinul obișnuit Îl poate recunoaște pe Dumnezeu în munca sa de fiecare zi: «Munca se naște din iubire, manifestă iubirea, se îndreaptă spre iubire. Îl recunoaștem pe Dumnezeu nu doar în spectacolul naturii, dar și în experiența propriei noastre lucrări, a efortului nostru» (ECP, 48). Atitudinea contemplativă este legată de o revalorizare cu sens teologal a activității zilnice: «Domnul vă cheamă să-L slujiți în și începând cu muncile civile, materiale, pământești din viața oamenilor. Într-un laborator, în sala de operații a unui spital, în cazarmă, la catedra de la universitate, în fabrică, în atelier, la câmp, în căminul familiei și în toată imensa panoramă a muncii, Domnul ne așteaptă în fiecare zi. Luați aminte: există un ceva sfânt, divin, ascuns în situațiile cele mai comune și revine fiecăruia dintre voi să-l descoperiți (...). Faceți lucrurile cu dorința de perfecțiune, așa cum v-am mai spus, realizați cu dragoste măruntele activități zilnice, descoperiți – insist – acel ceva divin care există în amănunte» (CONV, 114 și 121).

Învățătura sfântului Josemaría poate fi rezumată prin aceste cuvinte: «“Contemplativi în mijlocul lumii”, uniți cu Dumnezeu și recunoscând realitatea Sa în și prin feluritele ocupații și situații ale lumii – iată, pe scurt, idealul pe care Mons. Escrivá îl propune ca țintă a vieții de rugăciune» (ILLANES, «Biserica în lume: secularitatea membrilor Opus Dei», în OIG, pp. 269-270). Prin expresia «contemplativi în mijlocul lumii», sfântul Josemaría le propune creștinilor obișnuiți să crească prin viața lor de rugăciune, ajungând la acea țintă care este contemplația. Partea a doua a expresiei, «în mijlocul lumii», trebuie așadar înțeleasă într-un sens teologic-spiritual deplin, presupunând că lumea nu este numai un cadru sociologic, ci și mijlocul sau instrumentul prin care ne putem sfinți și putem ajunge la plinătatea comuniunii cu Dumnezeu. În definitiv, afirmarea contemplației în mijlocul lumii duce până la ultimele consecințe prețuirea deopotrivă a rugăciunii contemplative și a vieții seculare care caracterizează învățătura sfântului Josemaría.