Limbajul comun identifică termenul «contemplație» cu operația fizică de a-ți aținti privirea asupra unui obiect sau a unui spațiu material, și de asemenea cu derivatul său spiritual, acela de a-ți fixa atenția asupra unei chestiuni. În domeniul religios, «contemplația este actul prin care mintea credinciosului pătrunde și gustă sfera luminoasă a adevărurilor dumnezeiești» (ALVAREZ – ANCILLI, 1983, p. 472).
1. Distingerea conceptului
Limbajul creștin a preluat termenul «contemplație» din reflecția filosofică a gândirii greco-romane și l-a înzestrat cu elemente noi: trecerea de la lumea contemplării ideilor sau a frumuseții la conștiința de a fi în comuniune vitală cu Treimea; excluderea oricărui panteism și afirmarea unui Dumnezeu creator și transcendent, care îl cheamă pe om să se împărtășească din viața Sa dumnezeiască și care așază contemplația ca realitate nouă, de unde decurg influența reciprocă dintre cunoaștere și iubire în procesul apropierii de Dumnezeu; și revărsarea contemplației în acțiune, în iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, arătată prin fapte (cf. ILLANES, 2003, pp. 308-309).
În istoria spiritualității, contemplația a fost obiect de studiu din partea teologilor și – în cazul aparte al contemplației mistice – de descriere fenomenologică din partea misticilor, oferind o mare bogăție de reflecții, fără a ajunge însă, cum e firesc în fața unei teme atât de adânci, să dea un răspuns deplin tuturor întrebărilor pe care le ridică noțiunea ei. Despre amploarea acestor contribuții stau mărturie cele peste cinci sute de coloane dense pe care Dictionnaire de Spiritualité le închină temei. Chiar această amploare ne scutește de a încerca să oferim aici fie și cea mai scurtă sinteză. Ne putem de aceea mărgini să arătăm, situându-ne deja în zilele noastre, că în primele patru decenii ale secolului al XX-lea – și, în același timp cu afirmarea teologiei spirituale ca disciplină științifică – diferiți autori au dat viață dezbaterii asupra așa-numitei «chestiuni mistice»: «problemele ridicate de polemică s-ar putea reduce, în esență, la chemarea universală la contemplație și la raporturile dintre ascetic și mistic în viața creștină» (BOSCH, 2007, p. 477). Această dezbatere și învățătura despre chemarea universală la sfințenie, amintită și subliniată de Conciliul Vatican II, au condus la acceptarea generalizată a contemplației ca dimensiune connaturală a vocației creștine: orice botezat trebuie să tindă a fi contemplativ, să ajungă la o unire intimă de cunoaștere și iubire cu Dumnezeu, care să-i pătrundă toată lucrarea. Pe această linie se situează Catehismul Bisericii Catolice, după cum o dovedesc numărul 2014 și cele despre rugăciunea contemplativă (nn. 2709-2719). Iar același principiu se află în inima învățăturii spirituale a sfântului Josemaría.
2. Învățătura sfântului Josemaría
În operele publicate ale sfântului Josemaría apar cu o anumită frecvență substantivul «contemplație» (de 15 ori) și adjectivul «contemplativ/ă» (25), precum și, cu o frecvență mai mare, verbul «a contempla» (116). Atrage atenția folosirea repetată a verbului în comparație cu aceea a substantivului și a adjectivului. În parte se poate explica prin întrebuințarea lui cu înțelesul generic de «a privi», «a vedea», «a fi de față»; un studiu recent arată totuși că în optzeci de pasaje se recurge la verbul «a contempla» tocmai pentru a sfătui ca, în rugăciune sau în meditație, «scenele Evangheliei să fie cugetate și retrăite în prezența lui Dumnezeu» (ILLANES, 2003, p. 313), ceea ce ar explica și această diferență numerică. În asemenea cazuri, sfântul Josemaría a folosit adesea expresia «contemplativi în mijlocul lumii» pentru a arăta că creștinul crește în viața de rugăciune, se deschide contemplației și «în activitățile vieții obișnuite și prin ele, alcătuind, așadar, un mod specific secular de a trăi rugăciunea contemplativă» (BELDA, 2007, p. 175). Lăsând un studiu mai amănunțit al temei pentru alte articole ale Dicționarului, să subliniem totuși încă de pe acum că, pentru sfântul Josemaría, conștiința filiației divine, adică faptul de a te ști fiu al lui Dumnezeu, îl duce pe creștin la a «contemplarea plină de iubire și admirație a tuturor lucrurilor ieșite din mâna lui Dumnezeu Tatăl Creator» (ECP, 65). Și, prin urmare, îl duce și la a-L vedea pe Dumnezeu în toate lucrurile, cu urmările practice ale acestui fapt. Scrie, de pildă: «Obișnuiește-te să-L vezi pe Domnul în fiecare eveniment, în fiecare împrejurare. Vei ști să profiți de tot ce ți se întâmplă ca să-L iubești tot mai mult pe Dumnezeu și să simți tot mai mult dorința de a-I fi pe plac» (F, 96). Și, în același sens, ca pe ceva propriu fiilor lui Dumnezeu, amintește de o vorbire în «limbajul sufletelor contemplative, cel al oamenilor care sunt spirituali, pentru că sunt conștienți de filiația lor divină» (ECP, 13).
Sfințenia creștină, care se sprijină în chip necesar pe rugăciune, caută să se prefacă în viață contemplativă. Fiind universală chemarea celor botezați la sfințenie, se poate spune de asemenea că, tocmai de aceea, sunt cu toții chemați la contemplarea iubitoare a lui Dumnezeu, oricare ar fi împrejurările în care se desfășoară existența lor. Sfântul Josemaría, care își îndreaptă învățătura către toți creștinii și într-un chip aparte către credinciosul pe care îl numește «creștin obișnuit», scrie: «Rugăciunea este fundamentul oricărei lucrări supranaturale; cu rugăciunea suntem atotputernici și, dacă am renunța la acest instrument, nu am obține nimic» (AD, 238).
Sfântul Josemaría învață de asemenea – ca unul care o are bine experimentată – că la temelia acestei atitudini contemplative sau rugăciuni neîncetate trebuie să se afle unele momente închinate în chip deosebit, în fiecare zi, rugăciunii mentale. El se alătură astfel Tradiției creștine, al cărei ecou este și Catehismul Bisericii Catolice: «nu ne putem ruga „în orice clipă”, dacă nu ne rugăm în anumite momente, voind să o facem: acestea sunt timpurile forte ale rugăciunii creștine, în intensitate și durată» (CBC, 2697). Cea mai înaltă expresie a rugăciunii este, într-adevăr, rugăciunea de contemplație (cf. CBC, 2699), al cărei început se află, cu ajutorul harului, în căutarea neîncetată a prezenței lui Dumnezeu. Sfântul Josemaría o arată, de pildă, între alte locuri, în itinerarul spiritual pe care îl înfățișează în omilia „Spre sfințenie”: «Să începem cu rugăciuni vocale, pe care mulți dintre noi le-am repetat din copilărie: sunt fraze înflăcărate și simple, adresate lui Dumnezeu și Maicii Sale (...). Nu este acesta – într-un fel – un început de contemplație, dovadă evidentă de abandon încrezător?» (AD, 296).
Rugăciunea înaintează prin actele de credință, speranță și iubire, care dau formă propriei existențe; iar meditația – a doua expresie a rugăciunii (cf. CBC, 2699) – își are în Evanghelie, actualizată și retrăită, hrana cea mai iubită: «Vrei să înveți ceva de la Cristos și să iei ca exemplu viața Lui? Deschide Sfânta Evanghelie, ascultă dialogul lui Dumnezeu cu oamenii… cu tine» (F, 322). În acest context folosește sfântul Josemaría cel mai adesea noțiunea de a contempla, cu înțelesul de a retrăi și a face prezente scenele din viața lui Isus și a Mariei: «Biserica ne îndeamnă să contemplăm misterele: pentru ca să se întipărească în mintea și în imaginația noastră, cu bucuria, durerea și gloria sfintei Maria, exemplul uimitor al Domnului, în cei treizeci de ani ascunși ai Săi, în cei trei ani în care a predicat, în patimile Sale cumplite și în glorioasa Sa înviere» (AD, 299).
Iar de la legătura cu Preasfânta Umanitate a lui Isus, cu Maria și cu Iosif se trece la legătura cu Persoanele dumnezeiești: «de la treimea de pe pământ la Treimea din cer», după o expresie pe care sfântului Josemaría îi plăcea să o repete. «Inima are nevoie atunci de a o deosebi și de a o adora pe fiecare dintre Persoanele dumnezeiești. Într-un fel, este o descoperire pe care o face sufletul în viața supranaturală, ca una dintre acele mici ființe care își deschide ochii asupra existenței» (AD, 306). Sfântul Josemaría era pe deplin conștient de gratuitatea contemplației și, în același timp, socotea că ea este țintă și orizont al oricărui creștin, căci aduce cu sine unirea cu Dumnezeu: «Dacă tu încerci să meditezi, Domnul nu te va lipsi de ajutorul Său. Credință și fapte de credință, pentru că Domnul (...) este în fiecare zi mai exigent. Aceasta este deja contemplație și este unire; aceasta trebuie să fie viața multor creștini (...)» (AD, 308).