Chemarea la Opus Dei nu schimbă nici nu modifică în nici un fel condiţia, starea de viaţă a aceluia care o primeşte. Şi precum condiţia umană şi munca, chemarea supranaturală la sfinţenie şi la apostolat după spiritul lui Opus Dei confirmă chemarea umană la muncă. Majoritatea foarte mare a membrilor sunt laici, creştini obişnuiţi; condiţia lor este de a avea o profesiune, o meserie, o ocupaţie, adesea absorbantă, cu care îşi câştigă existenţa, susţin familia, contribuie la binele comun, realizează personalitatea lor.
Şi chemarea la Opus Dei vine să confirme toate acestea; este atât de adevărat că unul din semnele esenţiale ale chemării este chiar datoria de a vrea să rămână în lume şi să desfăşoare o muncă cât mai perfectă posibilă – ţinând cont, cum spuneam, de imperfecţiunile proprii personale – fie din punct de vedere uman fie din punct de vedere supranatural. O muncă, deci, care să contribuie efectiv la edificarea cetăţii pământeşti (şi care să fie făcută cu competenţă, cu spirit de slujire) la consacrarea lumii (şi care prin aceasta să fie sfinţitoare şi sfinţită).
Oricine vrea să trăiască cu perfecţiune credinţa proprie şi să practice apostolatul după spiritul lui Opus Dei, trebuie să se sfinţească pe sine însuşi cu profesiunea, să sfinţească profesiunea, şi să sfinţească pe alţii cu profesiunea.
Trăind astfel (fără a se distinge prin aceasta de ceilalţi creştini egali cu el, care muncesc cu el), să se sforţeze să se identifice cu Cristos, imitând cei treizeci de ani de muncă în atelierul din Nazaret.
Într-adevăr, această muncă din toate zilele nu este numai ambientul în care membri lui Opus trebuie să se sfinţească, ci de-a dreptul însăşi materia sfinţeniei lor: şi astfel, în evenimentele obişnuite ale zilei ei descoperă mâna lui Dumnezeu, şi se simt stimulaţi să intensifice viaţa lor de rugăciune. Aceeaşi îndatorire profesională îi pune în contact cu alte persoane – rude, prieteni, colegi – şi cu marile probleme care preocupă societatea în care trăiesc sau lumea întreagă, şi le oferă deci ocazia de a trăi dăruirea slujirii altora, care este o caracteristică esenţială a creştinilor. Astfel, trebuie să se dedice să dea o mărturie adevărată şi autentică lui Cristos, pentru ca toţi să înveţe să cunoască şi să-l iubească pe Domnul, să descopere că viaţa normală în lume, munca de toate zilele, poate fi o întâlnire cu Dumnezeu.
Cu alte cuvinte, sfinţenia şi apostolatul fac un tot cu viaţa din lume a membrilor din Opus Dei, şi pentru aceasta munca lor este sprijinul vieţii lor spirituale. Dăruirea lor lui Dumnezeu se altoieşte chiar în munca pe care o desfăşoară înainte de a adera la Operă şi pe care o vor continua s-o dezvolte după aceea.
În primii ani ai activităţii mele pastorale, când am început să predic aceste concepte, unii nu m-au înţeles, alţii s-au scandalizat: erau obişnuiţi să audă vorbindu-se despre lume mereu în sens negativ. Mie Domnul m-a făcut să înţeleg – şi eu încercam să-i fac să înţeleagă şi pe alţii – că lumea este bună pentru că operele lui Dumnezeu sunt mereu perfecte, şi că noi oamenii suntem cei care facem lumea rea prin păcat.
Spuneam în acea epocă, şi continui să spun şi acum, că trebuie să iubim lumea, pentru că în lume ne întâlnim cu Dumnezeu, pentru că în lucrurile şi evenimentele lumii Dumnezeu se manifestă şi ni se descoperă.
Răul şi binele se amestecă în istoria umană, şi creştinul trebuie să fie deci o creatură capabilă să discearnă; dar acest discernământ nu trebuie să-l conducă niciodată să nege bunătatea operelor lui Dumnezeu; dimpotrivă, trebuie să-l conducă să recunoască divinul care se manifestă în uman, chiar şi în slăbiciunea noastră. Un moto frumos pentru viaţa creştină se poate găsi în aceste cuvinte ale Apostolului: Toate lucrurile sunt ale voastre, voi sunteţi ai lui Cristos şi Cristos este al lui Dumnezeu (1 Cor. 3, 22), pentru a putea astfel realiza proiectele acestui Dumnezeu care vrea să salveze lumea.
Colocvii, 70