Montse Grases s-a născut la Barcelona la 10 iulie 1941. Anul acesta se împlinesc zece ani de când Biserica a declarat-o venerabilă. Cei care au cunoscut-o — familia, prietenele, vecinii — nu vorbesc despre ea ca despre un personaj îndepărtat sau solemn. Și-o amintesc apropiată, simplă, cu o lumină proprie. Moartea ei a lăsat un gol imens, dar și o convingere care dăinuie până astăzi: viața ei a avut cu adevărat o importanță deosebită.

La 24 decembrie 1957, Montse ieșea din casă, la puțin timp după ce împlinise 16 ani, pentru a merge să-și ajute familia la pregătirea cinei din Ajunul Crăciunului. Tocmai luase una dintre cele mai importante hotărâri din viața ei: să răspundă chemării lui Dumnezeu, făcând parte din familia spirituală a Opus Dei. În timp ce mergea pe străzile Barcelonei, i s-a părut că orașul era mai frumos ca niciodată.

O fată obișnuită, dar cu ceva aparte

În 2016, Papa Francisc a semnat Decretul privind virtuțile eroice ale lui Montse Grases (1941–1959), o tânără din Barcelona care a murit cu faimă de sfințenie după ce a trecut printr-o boală foarte grea: un cancer osos la un picior. De atunci, povestea ei a ajuns la tot mai multe persoane. Liturghiile celebrate odinioară pentru sufletul ei au devenit liturghii de mulțumire.

O bucurie care nu era vanitate

Decretul privind virtuțile eroice vorbește în mod deosebit despre bucuria lui Montse. Și nu doar pentru că și-a păstrat buna dispoziție în ultimele luni de viață — în ciuda unor dureri foarte puternice și a unei situații dificile pentru oricine, cu atât mai mult pentru cineva de vârsta ei —, ci pentru că zâmbetul de pe chipul ei era permanent, firesc și autentic. Cu ajutorul lui Dumnezeu, devenise o trăsătură definitorie a personalității sale.

Părintele Emilio Navarro, preotul care a însoțit-o ani la rând și prieten apropiat al familiei, descrie acest lucru printr-un singur cuvânt: normalitate. Toți cei care o cunoșteau erau atât de obișnuiți cu zâmbetul ei, încât, după moartea ei, ceea ce i-a impresionat cel mai mult a fost pur și simplu absența acestuia.

Fotografiile și filmele pe peliculă Super 8 păstrate de familie confirmă acest lucru. Super 8 era formatul de filmare pentru uz casnic din acea vreme, echivalentul filmărilor cu telefonul mobil din zilele noastre. Tatăl ei era pasionat să surprindă viața de zi cu zi cu acea cameră mică: acasă, vara la Seva (Barcelona), în plimbări cu prietenele. În toate imaginile apare aceeași expresie. Nu era un zâmbet pentru cameră. Așa era ea.

Bucuria ei era cu adevărat molipsitoare. Prietenele spuneau că se simțeau minunat împreună cu ea chiar și atunci când nu făceau nimic deosebit — doar mergeau la plimbare, urcau pe Montseny sau jucau baschet. Energia ei debordantă, care le ținea mereu în mișcare, între râsete și glume, a făcut ca, într-o împrejurare, să rupă chiar un pat la Castelldaura — o casă de reculegere a Opus Dei, situată lângă mare, în apropiere de Barcelona — în timpul unor zile de reculegere spirituală petrecute împreună cu un grup de prietene de la Llar.

Această bucurie și această seninătate nu izvorau din superficialitate sau din ignorarea problemelor. Proveneau din ceva mult mai profund: din maturitatea credinței, a speranței și a iubirii, care creșteau pe măsură ce creștea și relația ei cu Dumnezeu. Zâmbetul lui Montse își avea rădăcina în viața ei de rugăciune, în dialogul obișnuit cu Isus pe care îl purta de-a lungul întregii zile. Aceasta era adevărata lui origine.

O viață obișnuită, cu picioarele pe pământ și inima la Dumnezeu

Familia Grases era numeroasă și foarte unită, reprezentativă pentru multe familii catalane din clasa de mijloc a Barcelonei acelor ani: creștini, iubitori ai muntelui, pasionați de muzică și teatru, cu un cerc larg de prieteni și cu o casă pentru vacanțele de vară. Aveau chiar și un „consiliu de familie”, în cadrul căruia părinții și copiii mai mari discutau și stabileau împreună regulile casei. Montse avea o relație foarte bună cu părinții săi, mai ales cu mama ei, care o învățase încă din copilărie să se roage și să-l găsească pe Dumnezeu în lucrurile obișnuite ale fiecărei zile.

Montse era deschisă, sociabilă și avea simțul umorului. Îi plăceau bicicleta, tenisul și drumețiile montane. Avea mulți prieteni și își făcea mereu planuri, mai ales în timpul verii.

La vârsta de 13 ani a început să frecventeze, din când în când, Llar, un centru al Opus Dei, unde participa împreună cu prietenele sale la activități pentru timpul liber și primea formare umană și spirituală. Mesajul sfântului Josemaría despre chemarea universală la sfințenie în mijlocul vieții obișnuite a pătruns treptat în sufletul ei.

S-a gândit luni de zile, a vorbit cu părinții ei — care au încurajat-o să nu se grăbească —, iar la 24 decembrie 1957, la vârsta de 16 ani, a făcut pasul decisiv, cerând admiterea ca numerară în Opus Dei. În acea după-amiază, în timp ce mergea spre casa părinților pentru a-i ajuta la pregătirea cinei din Ajunul Crăciunului, i s-a părut că Barcelona era mai frumoasă ca niciodată.

Era firesc: era bucuria celui care simte că și-a găsit locul în lume. Visa să meargă la Paris pentru a contribui la începuturile activității Opus Dei în Franța. Însă, pe acest drum, boala avea să devină întorsătura neașteptată prin care Dumnezeu îi arăta o altă cale.

Când viața îți schimbă planurile

Montse nu a înțeles dintr-o dată gravitatea bolii sale. La început era doar o durere la picior, care s-a agravat treptat. Și-a continuat viața normală, fără să se preocupe prea mult. Părinții ei au trebuit să înfrunte dilema dificilă a momentului și a modului în care să-i spună adevărul, cu tot ceea ce înseamnă aceasta pentru orice familie atunci când unul dintre copii este grav bolnav.

În seara în care Montse a înțeles că îi mai rămâneau doar câteva luni de trăit, le-a spus tuturor „noapte bună” și s-a întors liniștită în camera ei. Mama ei a mers să vadă cum se simte, convinsă că o va găsi plângând. A găsit-o senină, împăcată și rugându-se.

La scurt timp după aceea, părinții i-au organizat o călătorie la Roma: să se roage în Bazilica Sfântul Petru, să viziteze orașul și să-l întâlnească personal pe fondatorul Opus Dei, pentru care Montse — asemenea tuturor membrilor Lucrării — se ruga zilnic. Înainte de plecare, unul dintre frații ei mai mici a rugat-o să-i aducă capace metalice de la sticlele băuturilor din barurile romane. Ea a zâmbit amuzată.

Când sfântul Josemaría a întâlnit-o pe Montse, a fost profund impresionat de bucuria ei. În particular, a întrebat-o pe Encarnación Ortega, pe atunci secretară centrală, dacă Montse știa cu adevărat cât de puțin timp îi mai rămânea. Da, știa. Montse a liniștit-o pe Encarnita: acesta era orizontul ei, dar Dumnezeu îi umplea ultimele luni de viață de bucurie și de pace.

Când avionul a aterizat la Barcelona, Montse s-a întors foarte fericită din călătorie și avea multe de povestit. În timp ce toți o îmbrățișau, fratele ei mai mic a băgat mâna în buzunarul paltonului ei și a scos o mulțime de capace de sticle, exact așa cum îi ceruse.

După cum își amintește fratele ei Enrique, Montse a știut să privească suferința în față fără să se lase învinsă de ea. A continuat să studieze, să iasă cu prietenii și să ducă o viață relativ normală, chiar dacă puterile îi slăbeau tot mai mult. În cuvintele lui, „plusul” creștin constă în faptul că durerea poate fi trăită mai bine cu ajutorul lui Dumnezeu, transformând-o într-o modalitate de a-i iubi pe ceilalți: lărgindu-ți inima pentru a învăța să iubești. Montse a știut să fie fericită în mijlocul unei încercări foarte grele și să-i facă fericiți pe cei din jurul ei.

Prietenele ei veneau s-o viziteze acasă și plecau pline de energie: vorbiseră despre toate, cu atâta bucurie și naturalețe, încât cele încurajate erau ele. Iar Montse era încântată că reușise să le transmită ceva din bucuria ei.

Și ultimele luni au păstrat parfumul vieții obișnuite a unei adolescente care se stingea încet din punct de vedere fizic, dar care se aprind

Aproape de următoarea etapă a cauzei de canonizare

Multe persoane au afirmat încă de atunci că Montse se afla în cer. Astfel a început procesul ei de canonizare, iar viața ei a ajuns la oameni de toate categoriile. Sunt mulți cei care, în întreaga lume, recurg la mijlocirea ei. Unele dintre favorurile primite în acești ani au o importanță suficientă pentru a fi analizate în cadrul cauzei — chiar dacă până acum niciunul nu a fost recunoscut oficial drept miracol — și îi fac pe mulți să creadă că momentul în care Duhul Sfânt va face acest dar Bisericii ar putea fi aproape.

Este impresionant faptul că multe dintre aceste favoruri provin de la persoane care își pierduseră bucuria, din cauza unei boli, a unei lovituri grele a vieții sau a poverii împrejurărilor obișnuite, care uneori apasă mai mult decât anumite suferințe.

• „În acea zi ne-am împăcat cu mama mea, ea s-a spovedit după ani de zile și am sărbătorit împreună în familie nunta ei de aur” (S.M.P., 2016).

• „I-am cerut ajutorul pentru a stinge o ceartă între frați care dura de mult timp” (V.G., 2014).

• „Recunoștința mea față de venerabila Montse Grases a rămas vie în toți acești ani și am împărțit multe imagini de rugăciune cu chipul ei” (A. B. M., 2023).

Toate aceste poveștiri se încheie la fel: „Mulțumesc, Montse!”. Iar altele merg un pas mai departe: pe lângă faptul că îi mulțumesc, continuă să-i ceară ajutorul.