În 1966, în timpul unei întâlniri la Villa Tevere, câțiva dintre cei care locuiau cu sfântul Josemaría i-au cântat acest cântec care era pe atunci popular în Italia, Aprite le finestre^[1]. Fondatorul le-a spus că i-ar plăcea să i-l cânte cu bucurie în ultimele clipe ale vieții sale pe acest pământ, după ce va fi primit Sfintele Taine.

Cântecul celebrează bucuria primăverii, atunci când florile încep din nou să înmugurească, păsările se întorc din migrație, iar soarele pătrunde prin ferestre și umple casele de lumină. Versurile sale invită la deschiderea către vise noi și către o viață care reîncepe.

Sfântului Josemaría îi plăcea să cânte și obișnuia să amintească un gând al sfântului Augustin: „Cine cântă, se roagă de două ori”. Spunea, de asemenea, că îi plac „toate cântecele despre iubirea curată a oamenilor, care sunt pentru mine cântece de iubire omenească la felul divin”^[2]. De aceea, nu este de mirare că a văzut în acest cântec ceva mai mult decât o simplă imagine a primăverii. Dorința de a-i fi cântat la sfârșitul vieții lasă să se întrevadă că îl percepea ca pe o metaforă a trecerii spre viața veșnică: moartea nu ca sfârșit, ci ca o trezire senină și luminoasă. „A deschide ferestrele” înseamnă a deschide sufletul — așa cum a făcut el întreaga viață — către Iubirea iubirilor, către întâlnirea definitivă cu Dumnezeu, „pentru totdeauna pentru totdeauna..., pentru totdeauna” (Drum, 182).

Soarele — simbol al lui Cristos în tradiția Bisericii — Se oferă omului cu blândețe și pătrunde înăuntru atunci când acesta, în libertate, Îi deschide ușa sau ferestrele vieții sale.

Uneori, sfântul Josemaría visa la acea întâlnire definitivă cu Dumnezeu: „Mă încântă să închid ochii și să mă gândesc că va veni momentul — când Dumnezeu va voi — în care Îl voi putea vedea, nu ca într-o oglindă și prin imagini întunecate..., ci față în față”^[3], nu spun ca pe ceva neașteptat, pentru că „ne aflăm într-o căutare și așteptare continuă a lui Dumnezeu. Moartea subită e ca și cum Domnul ne-ar surprinde pe la spate, iar, întorcându-ne, ne-am afla în brațele Sale...”^[4].

Fără frică de viață și fără frică de moarte. Așa a încercat să trăiască în fiecare zi din viața sa, pentru că, așa cum spunea, „nu știm care va fi ultima luptă, fiindcă putem muri în orice moment... Nu vă temeți: dincolo de moarte se află Viața și Iubirea”^[5].

Și acest mic simbol al îndrăgostiților — privighetoarea de pe pervaz, bătând cu gingășie în geam — poate fi înțeles, urmând gândirea care-i plăcea sfântului Josemaría, ca o imagine a harului — Iubirea — care vine să pregătească sufletul pentru întâlnirea mult așteptată, pentru a deschide, pentru ultima dată, fereastra către cel mai frumos dintre vise: viața veșnică.

Pe 26 iunie 1975, Josemaría Escrivá a murit subit, în urma unui infarct. S-a împlinit și cealaltă cerere pe care i-o adresase lui Dumnezeu: harul de a muri „fără să deranjez”, evitând să fie o „povară” pentru fiii și fiicele sale din Opus Dei.

„Va veni acea zi, care va fi ultima şi care nu ne sperie: încrezându-ne ferm în harul lui Dumnezeu, suntem dispuşi din acest moment, cu generozitate, cu tărie, cu dragoste pentru detalii, să ne grăbim la această întâlnire cu Domnul” (Prietenii lui Dumnezeu, nr. 40).

„În cer, printre nori de argint, luna și-a fixat deja o întâlnire”. Fecioara Maria, asemenea lunii care reflectă lumina soarelui, reflectă chipul lui Dumnezeu și îi călăuzește pe creștini în momentele de întuneric. Sfântul Josemaría a fost însoțit de Ea încă din primii ani, și a fost alături de el și la sfârșitul vieții: în ultimele sale clipe pe pământ, și-a îndreptat privirea spre o imagine a Sfintei Fecioare de Guadalupe, încredințat că Ea îl însoțea în acel pas definitiv spre cer. Cu cinci ani mai devreme, privind un tablou al Fecioarei de Guadalupe oferindu-i un trandafir lui Juan Diego, la Jaltepec, spusese cu voce tare: „Așa mi-aș dori să mor: privind-o pe Preasfânta Fecioară și ca Ea să-mi dea o floare...”^[6].

Te-ar  putea interesa «Lista de Spotify a sfântului Josemaría»

Într-una dintre biografiile Fondatorului este relatată o amintire de familie din acea zi^[7]. Severino Monzó, care petrecea câteva zile într-o casă situată aproape de sanctuarul de la Torreciudad, a primit vestea morții sfântului Josemaría și și-a amintit de acele cuvinte pe care i le spusese cu un deceniu înainte, la Roma, despre acel cântec: „Tu mi-l vei cânta... fără lacrimi”.

S-a îndreptat spre pick-up-ul din salon și a pus Aprite le finestre. A început să cânte cu emoția de a împlini dorința Părintelui. A încercat să-și stăpânească trăirea, dar nu a reușit pe deplin să împlinească acea a doua parte. La un moment dat, vocea i s-a frânt și a trebuit să se oprească. S-a adunat și a dus cântecul până la capăt.

^[1] Celaya I., en Recuerdos de san Josemaría.

^[2] Convorbiri, 92.

^[3] Sastre A., Tiempo de caminar, capítulo XII.

^[4] Cfr. Mărturie a lui Encarnación Ortega Pardo, RHF 5074.

^[5] Íbid.

^[6] Cejas J.M., Cara y Cruz: Josemaría Escrivá, capítulo XXVI.

^[7] Urbano P., El hombre de Villa Tevere, capítulo XIX.