Cuprins

1. Introducere: Strathmore
2. A semăna iubire: „Pune iubire acolo unde nu este iubire și vei culege iubire”
3. BeDoCare: „Este bine că exiști [...] Este necesar să exiști”
4. Provocările individualismului și ale consumismului
5. Moștenirea sfântului Josemaría în familie, în muncă și în grija față de ceilalți
6. Concluzie: atitudinea ascultării și „cultura darului”

1. Introducere: Strathmore

În 1957, Mons. Gastone Perrelli, delegat apostolic pentru Africa de Est și de Vest, i-a cerut sfântului Josemaría, fondatorul Opus Dei, să promoveze în Kenya o universitate cu spirit catolic. În acel moment, Kenya se afla pe drumul spre independență, pe care avea să o obțină în decembrie 1963. Doi membri ai Opus Dei au ajuns la Nairobi în 1958, iar în 1961 a luat ființă Strathmore College.

Strathmore a fost primul college interrasial din Africa de Est. Fusese fondat cu condiția expresă de a fi „interrasial” și „deschis necatolicilor și necreștinilor”^[1]. În 1962, femeile din Opus Dei au fondat, în aceleași condiții, Kianda College^[2]. Același criteriu a orientat începuturile Opus Dei în Nigeria și în alte părți ale continentului african^[3]: „nu există decât o singură rasă, rasa fiilor lui Dumnezeu!”^[4], a proclamat de multe ori sfântul Josemaría. Din punct de vedere instituțional, a fost o realizare extraordinară, un adevărat semn de fraternitate înaintea timpului său.

Dar miezul reflecției de astăzi este acesta: pentru ca instituțiile să prospere și să dăinuie de-a lungul istoriei, au nevoie de ceva mai mult decât idealuri nobile și structuri solide. Au nevoie de „da”-ul zilnic al persoanelor care le alcătuiesc – de generozitatea, angajamentul și spiritul lor de slujire – pentru a le da viață. Cu acest răspuns viu, chiar și instituțiile cele mai mari și mai expuse imobilismului nu doar dăinuie, ci devin izvoare de reînnoire și de rodnicie pentru generații. Aceasta este tensiunea creativă care străbate istoria: structurile sunt necesare, dar o cultură a darului este la fel de vitală.

Strathmore și Kianda nu sunt pur și simplu monumente ale unei viziuni trecute; sunt o invitație continuă. Fiecare generație de profesori, de studenți și de angajați este chemată să aleagă din nou, să facă din deschidere, libertate și fraternitate o realitate vie, și nu doar niște cuvinte frumoase în secțiunea „Misiune” a unui site web. Tocmai de aceea BeDoCare începe cu cuvântul „BE” (A FI): numai transformându-ne, modelând ceea ce suntem în interior, „a face” (DO) și „a îngriji” (CARE) ale noastre pot avea profunzimea și consistența necesare pentru a susține o adevărată cultură a darului.

2. A semăna iubire: „Pune iubire acolo unde nu este iubire și vei culege iubire”

Semănatul este una dintre cele mai puternice imagini ale speranței din Scriptură. O sămânță este mică și fragilă și trece ușor neobservată. Totuși, odată intrată în pământ, poartă în ea o putere ascunsă. Isus ne spune: „A ieșit semănătorul să-și semene sămânța” (Lc 8,5). Iar semănătorul nu împrăștie cu măsură, ci din belșug, aproape nechibzuit, încredințându-I lui Dumnezeu recolta.

Iubirea funcționează la fel: dăruită liber, dincolo de orice calcul, aduce rod pentru că Dumnezeu o face să crească. Sfântul Josemaría a văzut în gestul semănătorului mărinimia lui Dumnezeu Însuși, precum și felul în care Opus Dei trebuia să se răspândească: transmițând sămânța sfințeniei cu generozitate, în orice împrejurare, din belșug, fără deosebire de persoane sau de medii, fără interes propriu. Mesajul său este chemarea universală la sfințenie:

„Pe fiecare ne cheamă la sfințenie, de la fiecare cere dragoste: tineri și bătrâni, burlaci și căsătoriți, sănătoși și bolnavi, culți și ignoranți, oriunde ar lucra, oriunde s-ar afla”^[5].

A semăna înseamnă a împărtăși iubirea pe care am primit-o. Fiecare inimă câștigată pentru Cristos devine un nou semănător. Și fiecare mic dar – un act de răbdare, un cuvânt de încurajare, un sacrificiu ascuns – prelungește lanțul.

Sfântul Ioan Paul al II-lea ne amintea: „Omul nu poate trăi fără iubire. Rămâne pentru sine o ființă de neînțeles, [...] dacă nu este scoasă în relief de iubire, dacă nu se întâlnește cu iubirea, dacă nu o experimentează și nu și-o face proprie, dacă nu ia parte vie la iubire”^[6].

A semăna iubire este, așadar, începutul unei noi culturi. Dar trebuie făcut în stilul lui Dumnezeu: cu mâna deschisă, încrezătoare, generoasă.

Sfântul Ioan al Crucii a exprimat acest lucru când a scris: „Unde nu este iubire, pune iubire și vei scoate iubire”^[7].

Acest lucru se întâmplă atunci când dăruim liber celorlalți și creăm astfel condițiile pentru un răspuns la fel de liber, pentru că un dar încetează să mai fie dar atunci când poartă cu sine așteptarea unei răsplăți. Această dinamică dă naștere unei spirale a dăruirii care înseamnă și a dărui viață, un proces ale cărui efecte sfidează orice cuantificare. Un exemplu remarcabil a avut loc în Statele Unite în 2011, când un donator altruist de rinichi, acționând fără niciun beneficiu personal, a declanșat un lanț național de transplanturi. Decizia sa a pus în mișcare o succesiune de schimburi care a salvat zeci de vieți, demonstrând efectul de domino incalculabil al generozității autentice^[8].

3. BeDoCare: „Este bine că exiști [...] Este necesar să exiști”

Identitatea noastră cea mai profundă este aceea de fii ai lui Dumnezeu. Ea este izvorul sensului nostru. Din aceasta izvorăște dorința de a ne trata unii pe alții ca adevărați frați și surori, fii ai aceluiași Tată, care împărtășesc aceeași demnitate. Iar modul concret de a trăi această identitate este darul de sine: iubindu-ne și îngrijindu-ne unii de alții. Așa cum a declarat prelatul Opus Dei la prima Conferință BeDoCare, „suntem coresponsabili de grija față de lume, stabilind relații întemeiate pe caritate, dreptate și respect, mai ales depășind boala indiferenței”^[9].

De fapt, suntem coresponsabili de înflorirea reciprocă. După cum explică cardinalul Ratzinger: „Omul este acea creatură ciudată care are nevoie nu doar de nașterea fizică, ci și de prețuire pentru a subzista. Aceasta este rădăcina a ceea ce numim ospitalitate sau grijă [...] Pentru ca un individ să se accepte pe sine, cineva trebuie să-i spună: «Este bine că exiști». Trebuie să i se spună nu în cuvinte, ci prin acel act al întregii ființe pe care îl numim iubire. Căci forma iubirii este a voi existența celuilalt și, în același timp, a o face să înflorească din nou. Cheia lui eu se află în tu; drumul spre tu trece prin eu”^[10].

Viktor Frankl, psihiatrul vienez întemnițat la Auschwitz, a trăit această iubire dătătoare de viață când, într-o zi, un maistru i-a dat pe ascuns o bucată de pâine. El afirmă: „mi-a dat ceva mai mult, un «ceva» omenesc care m-a făcut să izbucnesc în lacrimi: cuvântul și privirea cu care acel om a însoțit darul”^[11].

Dacă acest lucru se poate întâmpla la nivel omenesc, odată cu venirea creștinismului, după cum adaugă Joseph Ratzinger, nu-i spunem celuilalt doar „este bine că exiști”, ci „este necesar să exiști”^[12]. Aceasta este însăși rădăcina grijii. Nu este milă, nici condescendență, ci recunoașterea demnității celuilalt, înrădăcinată în chipul lui Dumnezeu din el.

Moștenirea sfântului Josemaría nu este în primul rând teoretică, ci existențială. El a deschis în Biserică un drum de sfințire în viața obișnuită. A-L descoperi pe Dumnezeu în muncă și în viața de zi cu zi schimbă felul în care îi privim pe ceilalți: toți merită iubire și dreptate; toți sunt vrednici de dăruirea noastră de sine. Acesta este lucrul pe care îl faceți la BeDoCare: îi amintiți fiecărei persoane că existența sa nu este doar bună, ci necesară și că, în fragilitatea sa, ea trezește ceea ce este mai bun în umanitatea noastră.

După cum repeta atât de des sfântul Josemaría: „Tocmai datorită condiției tale de creștin nu poți trăi întorcând spatele necazurilor și grijilor fraților tăi”^[13].

4. Provocările individualismului și ale consumismului

Dar această abordare se confruntă cu un mediu ostil. Individualismul ne îndeamnă să ne agățăm de lucruri, să acumulăm și să măsurăm fiecare relație după profit; consumismul alimentează o nemulțumire permanentă, făcând persoanele și societățile neliniștite și închise în ele însele. Împreună, ele erodează legăturile personale și comunitare, lăsându-i pe cei mai slabi – bolnavii, săracii, copiii nenăscuți, vârstnicii, migranții – într-o situație de vulnerabilitate și mai mare. Rezultatul este fragmentarea și chiar agresivitatea, pentru că ajungem să apărăm „ce este al nostru” cu orice preț.

Această combinație produce ceea ce Papa Francisc a numit „cultura aruncării”: „Există unii care pretind că pot stabili, pe baza unor criterii utilitariste și funcționale, când o viață are valoare și merită să fie trăită. Acest tip de mentalitate poate duce la grave încălcări ale drepturilor celor mai slabi, la mari nedreptăți și inegalități, atunci când cineva se lasă călăuzit în mod predominant de logica profitului, a eficienței sau a succesului”^[14].

Tentația este de a păstra aceste provocări la nivel abstract. Dar ele nu sunt abstracte: invadează spațiile cele mai intime ale vieții. Fracturează familia, reduc munca la o tranzacție și erodează grija reciprocă. De aceea moștenirea sfântului Josemaría ne interpelează cu atâta urgență. Și de aceea logica darului trebuie replantată tocmai acolo unde individualismul și consumismul ne rănesc cel mai profund.

5. Moștenirea sfântului Josemaría în familie, în muncă și în grija față de ceilalți

a. Darul în familie

Familia este prima școală a darului. În sânul familiei, gesturile ascunse de slujire – a spăla vasele, a bandaja o rană, a călca hainele pentru un eveniment special al familiei – devin o ucenicie zilnică a iubirii.

Această convingere l-a făcut pe sfântul Josemaría să afirme că, căsătoria este o vocație creștină, o chemare a lui Dumnezeu^[15]: „Soții creștini trebuie să fie conștienți că sunt chemați să se sfințească sfințind, că sunt chemați să fie apostoli, și că primul lor apostolat este în cămin. Trebuie să înțeleagă opera supranaturală care implică întemeierea unei familii, educarea copiilor, propagarea creștină în societate”^[16].

Pentru mulți, „familia” include în mod firesc rețeaua extinsă de veri, mătuși, unchi și bunici. Un copil nu crește singur; este crescut de o întreagă comunitate. Bunicii transmit înțelepciunea, frații mai mari își asumă responsabilitatea pentru cei mai mici, iar rudele intervin atunci când părinții întâmpină greutăți. Poverile și bucuriile unui cămin sunt împărtășite de toți. Această solidaritate vie se naște din faptul că ne aparținem unii altora și recunoaștem că toți suntem fii ai lui Dumnezeu.

Dar consumismul subminează toate acestea. Făcându-ne să-L uităm pe Dumnezeu, desparte sexualitatea de dar, reducând-o, în esență, la o marfă. Copiii devin „drepturi” sau „produse” nedorite. Viața de familie însăși este remodelată de dominare și de interesul propriu.

Antidotul este redescoperirea complementarității ca dăruire de sine. Așa cum a învățat Ioan Paul al II-lea: „Persoana umană [...] nu trebuie niciodată tratată de altcineva ca mijloc pentru un scop; persoana este un bine față de care singura atitudine potrivită este iubirea”^[17].

Și copiii sunt un dar, nu o proprietate. De fapt, în unele societăți sunt numiți adesea „bogăția familiei”, firește nu în sens economic. Ei sunt adevărata bogăție pentru că întrupează speranța și continuitatea.

În familie, copiii „respiră” iubire prin părinți, frați și rude. Învață să împartă și să dialogheze, să se vadă pe sine ca fii și frați, să înțeleagă dreptatea și să practice atât a oferi, cât și a primi iertarea. În acest fel își descoperă propria vulnerabilitate și pe cea a celorlalți.

Familia devine astfel școala în care se formează atitudinile care modelează apoi viața socială mai largă. Dintre acestea, iertarea și reconcilierea se evidențiază ca esențiale într-o lume marcată de rănile pe care ni le provocăm unii altora. Disputele din familii se rezolvă adesea prin medierea bătrânilor, care îi învață pe ceilalți că pacea este mai valoroasă decât mândria. Aici începe reconcilierea: în cămin, în sat, în jurul focului familiei.

Și nu se oprește aici. Lecțiile învățate în aceste mici reconcilieri se propagă în societate. Când familiile învață să ierte, comunitățile devin capabile de pace. Când iertarea lipsește acasă, absența ei se simte mult mai departe, alimentând cicluri de ostilitate și dezbinare, chiar, așa cum vedem astăzi, în războaie și conflicte care marchează națiuni întregi. În acest sens, iertarea învățată acasă devine tot mai vitală pentru lumea noastră.

Iertarea este, de fapt, actul cel mai gratuit dintre toate: întoarce binele pentru rău. După cum afirmă Papa Leon al XIV-lea: „Iertarea pe care ne-o învață Isus nu așteaptă căința celui care jignește, ci se oferă mai întâi, ca dar gratuit, chiar înainte de a fi primită”^[18].

Astfel, familia nu este doar o unitate privată: este pepiniera unei culturi a darului pentru societate, în care fiecare membru este necesar și nimeni nu se simte izolat de ceilalți. Acolo, în aceste rețele de rudenie și de grijă, viața însăși se dăruiește liber și, prin urmare, crește în sens doar atunci când este dăruită la fel de liber cum a fost primită. Așa cum ne învață Isus: „În dar ați primit, în dar să dați!” (Mt 10,8); sau, cum spune proverbul swahili, Mti haukui bila mizizi – un copac nu crește fără rădăcini –, amintindu-ne că darul vieții este susținut și transmis în familie și în comunitate.

b. Darul în munca profesională

Munca este un alt câmp privilegiat al dăruirii de sine. Totuși, individualismul și consumismul îi deformează sensul din direcții opuse. Individualismul reduce munca la căutarea câștigului personal sau o tratează ca pe o povară de evitat, desprinzând-o de solidaritate. Consumismul, pe de altă parte, ne împinge spre workaholism (dependența de muncă) – spre o producție constantă pentru un consum constant – și îi măsoară valoarea doar prin beneficiile materiale. Amândouă lasă persoana goală, pentru că întunecă sensul cel mai profund al muncii.

Departe de a considera munca o simplă supraviețuire sau o realizare, sfântul Josemaría ne învață, mai întâi, că trebuie să lucrăm bine – cu sârguință, responsabil și competent –, fără a lăsa munca să devină un idol care devorează viața de familie și viața interioară.

Dar a lucra bine și drept, deși esențial, nu este suficient. Dacă se reduce doar la îndeplinirea contractului, munca riscă să fie golită și să nu mai aibă spațiu pentru sensul uman și spiritual pe care este chemată să-l poarte. În legătură cu aceasta, Benedict al XVI-lea oferă o idee-cheie în Caritas in veritate: „În timp ce ieri se putea considera că mai întâi trebuia urmărită dreptatea și că gratuitatea intervenea după aceea ca o completare, astăzi trebuie spus că fără gratuitate nu se reușește să se realizeze nici măcar dreptatea”^[19].

Ceea ce are nevoie munca este, așadar, logica darului, și nu doar pentru a avea dimensiunea transcendentă, adăugată, a carității: după cum lasă să se înțeleagă Benedict al XVI-lea, are nevoie de ea dacă vrea să rămână dreaptă și să nu alunece spre nedreptate. În termenii sfântului Josemaría, munca este locul în care creștinul acționează ca „aluat în frământătură”, transformându-se pe sine, pe colegii săi și chiar sarcina însăși într-o jertfă plăcută lui Dumnezeu. Și, făcând aceasta, o ferește și de corupție.

Această idee găsește un ecou firesc în Africa, unde spiritul cultural se exprimă viu în cuvântul Harambee: „să ne unim” sau „să tragem împreună”. Harambee nu este doar un slogan; este un mod de viață în care comunitățile își unesc forțele pentru a realiza ceea ce niciun individ n-ar putea realiza singur: fie că este vorba de construirea unei școli, de sprijinirea unei familii aflate în criză sau de a asigura că o nuntă sau o înmormântare se desfășoară cu demnitate. Fiecare persoană contribuie după posibilitățile sale și, împreună, comunitatea se ridică.

Aplicat vieții profesionale, acest principiu luminează sfințirea muncii ca slujire și solidaritate, cu manifestări precum, de exemplu: un medic care dedică timp suplimentar unui pacient care nu poate plăti; un profesor care îi îndrumă după ore pe elevii cu dificultăți; sau un antreprenor care oferă salarii drepte și politici favorabile familiei.

Toate aceste cazuri întrupează spiritul Harambee și sunt semințe ale unei culturi a darului. Astfel, munca devine mai mult decât o tranzacție: devine o vocație. Încetează să fie un idol sau o cale de evadare și devine participare la iubirea creatoare și răscumpărătoare a lui Dumnezeu pentru toți, nu doar pentru noi înșine.

Așa cum familia este școala darului, tot astfel locul de muncă devine o a doua școală, în care munca zilnică, unită în slujire, ne învață să „tragem împreună” și să construim societatea pe temelia solidă a dăruirii de sine.

c. Darul în grija față de ceilalți și în caritatea socială

În sfârșit, grija față de ceilalți și caritatea socială. Sfântul Josemaría, în primele zile ale Opus Dei, a căutat tărie printre cei mai săraci oameni din Madrid.

„Am mers să caut tărie în cartierele cele mai sărace ale Madridului. Ore și ore peste tot, în fiecare zi, pe jos dintr-o parte în alta, printre săraci rușinoși și săraci mizeri, care nu aveau nimic de nimic; printre copii cu mucii la gură, murdari, dar copii, adică suflete plăcute lui Dumnezeu. […] Am mers să caut mijloacele pentru a face Lucrarea lui Dumnezeu în toate aceste locuri. […] Tăria omenească a Lucrării au fost bolnavii”^[20].

Această intuiție – că a-l îngriji pe cel mai slab îl întărește pe cel care dăruiește – rămâne profetică. Individualismul și consumismul ascund fragilitatea, idolatrizând independența. Totuși, tocmai în vulnerabilitate ne descoperim umanitatea comună. Boala, sărăcia și bătrânețea nu sunt amenințări la adresa demnității, ci momente în care demnitatea strălucește cu și mai multă claritate.

Grija față de ceilalți este, așadar, crucială: este răspunsul uman și umanizant la fragilitate, dar trebuie oferită liber și personal. De fapt, grija este mai mult decât o sarcină; este un mod de a relaționa care recunoaște condiția noastră comună. Recunoscându-ne propria vulnerabilitate și pe cea a celorlalți, redescoperim interdependența umană.

Acest lucru are consecințe concrete: dezvoltarea îngrijirilor paliative, asistența familiilor cu persoane dependente, sprijinirea profesiilor orientate spre îngrijire și promovarea demnității lor, precum și o mai mare prețuire a dimensiunilor spirituale, psihologice și emoționale ale vieții sunt doar câteva exemple care se nasc din experiența unor persoane cu misiunea de a îngriji, care, în și prin mărturia lor personală, au inspirat și au întărit multe dintre aceste profesii direct implicate în caritatea socială.

Când există o cultură a grijii și, prin urmare, a darului, depășim perspectivele individualiste. După cum explică Mamen Guitart, o profesionistă dedicată îngrijirii:

„Numai persoanele știu să îngrijească și toți învățăm să îngrijim atunci când suntem îngrijiți. Vine firesc să dai ceea ce ai primit și este logic ca această atenție să nu se limiteze la spațiul privat al unei case sau al unei instituții. Cultura grijii se răspândește în cascadă și de aceea ajunge să aibă efect asupra întregii societăți. O societate mai bună ar trebui să caute să educe persoane capabile să îngrijească. Aceasta ar fi o bombă atomică împotriva individualismului. Cultura grijii este atât de elementară, atât de importantă și atât de umanizantă, încât ar trebui să facă parte din liniile strategice ale oricărei societăți care aspiră la adevăratul progres”^[21].

Aceasta ar trebui să fie, de fapt, misiunea distinctivă a tuturor inițiativelor reprezentate aici. Proiectele voastre vor rezolva cu siguranță probleme concrete, dar, dacă sunt însoțite de persoane care descoperă idealul de a se dărui liber celorlalți și se inspiră din el, vor străluci și ca o lumină pentru societate. Statul, întreprinderile, familiile și comunitățile se vor uita la voi: la prioritățile voastre, la cultura voastră, la atenția voastră față de fiecare persoană și la principiile care vă călăuzesc. Veți purta o lumină aparte, capabilă să lumineze întreaga societate cu o viziune a grijii înrădăcinate în demnitatea umană.

6. Concluzie: atitudinea ascultării și „cultura darului”

După tot ce s-a spus despre cultura darului, despre grija față de ceilalți, despre muncă, despre instituții, care este primul pas decisiv? Răspunsul, deși simplu în aparență, este profund: trebuie să începem prin a asculta.

A asculta nu este doar o tehnică de folosit; este o dispoziție interioară a sufletului prin care ne deschidem liber mintea și inima unii față de alții. Este gestul primordial al grijii, temelia dialogului autentic și condiția fraternității adevărate. În orice act de ascultare sunt două persoane: una care se încredințează, alta care primește.

A asculta înseamnă a-l recunoaște pe celălalt nu ca obiect, ci ca subiect; a-l privi pe celălalt cu iubire; a fi atent atât cu simțurile, cât și cu inima, lăsând realitatea lui să ne modeleze răspunsul. Fără ascultare, actul de a dărui se deformează. Degenerează în paternalism, când ne impunem propriile soluții; în dependență, când asistența erodează libertatea celuilalt; sau în proiecție, când ceea ce dăruim reflectă propriile noastre dorințe, și nu nevoile reale ale celuilalt. În fiecare caz, darul umilește în loc să înalțe. Benedict al XVI-lea a exprimat acest lucru cu precizie: „Pentru ca darul să nu-l umilească pe celălalt, trebuie să-i dărui nu numai ceva din ale mele, ci pe mine însuși; trebuie să fiu prezent în dar ca persoană”^[22]. Ascultarea este garanția acestei prezențe personale.

Aici se află, așadar, responsabilitatea noastră. Instituțiile, oricât de nobile ar fi, pot păstra valori, pot întrupa idealuri și pot oferi oportunități, dar riscă să devină structuri reci dacă nu sunt însuflețite de persoane care descoperă și întrupează logica dăruirii de sine. Iar această posibilitate există atunci când bărbați și femei, în munca lor obișnuită și în relațiile lor zilnice, încep să îmbrățișeze ascultarea ca mod de viață și ca principiu călăuzitor. Numai atunci instituțiile vor avea posibilitatea reală de a-și depăși funcțiile: școlile vor fi mai mult decât săli de clasă, spitalele mai mult decât saloane, întreprinderile mai mult decât afaceri: vor putea deveni locuri în care umanitatea se reînnoiește, în care fraternitatea înflorește și în care iubirea lui Dumnezeu devine tangibilă.

Aceasta este moștenirea durabilă a sfântului Josemaría: nu doar de a promova instituții, ci de a inspira persoane – una câte una – care, ascultând și dăruindu-se pe sine, seamănă iubire oriunde s-ar afla, pentru ca societatea în ansamblul ei să se reînnoiască și să se convertească la o adevărată cultură a darului.

^[1] Cf. A. Vázquez de Prada, El Fundador del Opus Dei, III: Los caminos divinos de la tierra, Rialp 2003, p. 380-383.

^[2] Ibid., p. 383.

^[3] Ibid., p. 384.

^[4] Sfântul Josemaría, Brazdă, nr. 303.

^[5] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 294.

^[6] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Redemptor hominis, 4-III-1979, nr. 10.

^[7] Sfântul Ioan al Crucii, Cartas, în Obras completas, ed. Lucinio Ruano (Burgos, Monte Carmelo, 2001), Scrisoarea 26, p. 1041.

^[8] K. Sack, „60 Lives, 30 Kidneys, All Linked”, The New York Times, 18-II-2012.

^[9] F. Ocáriz, „A ne lărgi inima”, Roma, 29-IX-2022.

^[10] J. Ratzinger, Principles of Catholic Theology, Ignatius Press, 1987, p. 79-80.

^[11] V. Frankl, Omul în căutarea sensului vieții, capitolul „Faza a doua”.

^[12] J. Ratzinger, Principles of Catholic Theology, Ignatius Press, 1987, p. 81.

^[13] Sfântul Josemaría, Forja, nr. 453.

^[14] Francisc, Discurs către participanții la Adunarea Plenară a Academiei Pontificale de Științe Sociale, „Dizabilitatea și condiția umană. A schimba factorii sociali determinanți și a construi o nouă cultură a incluziunii”, Sala Clementina, 11-IV-2024.

^[15] Sfântul Josemaría, Căsătoria, vocație creștină, în E Cristos care trece.

^[16] Sfântul Josemaría, Convorbiri cu Mons. Escrivá de Balaguer, nr. 91.

^[17] K. Wojtyła, Iubire și responsabilitate.

^[18] Leon al XIV-lea, Audiența generală, 20-VIII-2025.

^[19] Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, nr. 38.

^[20] P. Berglar, Opus Dei. Vida y obra del Fundador Josemaría Escrivá, Rialp, ed. a 6-a, 2002, p. 64.

^[21] „Mamen Guitart: La hospitalidad salvará al mundo”, interviu realizat de Álvaro Sánchez León, Aceprensa, 3-IX-2025.

^[22] Benedict al XVI-lea, Deus caritas est, nr. 34.