Evanghelie (Mc 3,13-19)
Apoi s-a urcat pe munte și i-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el. A constituit doisprezece, pe care i-a numit și apostoli, ca să fie cu el, să-i trimită să predice și să aibă puterea să alunge diavolii. Așadar, i-a constituit pe cei doisprezece: Simon, căruia i-a pus numele de Petru; Iacob, fiul lui Zebedeu, și Ioan, fratele lui Iacob, cărora le-a pus numele de Boanerges, care înseamnă fiii tunetului. Andrei, Filip, Bartolomeu, Matei, Toma, Iacob, fiul lui Alfeu, Tadeu, Simon Canaaneul și Iuda Iscariot, care l-a și trădat.
Comentariu la Evanghelie
Faptele lui Isus lucrează și învăță în același timp. Acum urcă într-un loc înalt și îi cheamă pe doisprezece. Doisprezece erau triburile lui Israel. Pe acești doisprezece va zidi noul Israel, Biserica. Isus, după cuvintele Sfântului Paul, este capul Bisericii: în El își găsește coeziunea și de la El primește viața. Acei oameni sunt făcuți părtași puterii lui Isus: prin cuvântul lor vor ajunge la inimile oamenilor și îi vor mișca la convertire și la deschiderea față de har; prin credința lor vor alunga demonii și îi vor vindeca pe cei bolnavi. Și noi suntem chemați să participăm la această misiune. Iar credința noastră va fi instrumentul prin care puterea lui Isus va lucra în inimile persoanelor cărora le vorbim.
Benedict al XVI-lea, în catehezele sale despre apostoli, ia în considerare varietatea care există între ei. Unii sunt liniștiți și reflexivi. Alții, impetuoși și vehemenți. Sunt mai în vârstă și tineri. Pescari și vameși. Umili și oameni cu formare. Cu toți aceștia contează pentru a ajunge în toate mediile și a vorbi tuturor tipurilor de inimi. Isus a venit să-i cheme pe toți. Misiunea Sa este universală. În plus, El ne alege în mod liber, la fel cum Duhul dăruiește harurile după cum consideră potrivit. Și toate acestea pentru ca trupul care este Biserica să poată crește armonios prin dăruirea reciprocă. Și noi suntem acolo, iar acest lucru este motiv de bucurie și, în același timp, o dulce responsabilitate.
Identificarea cu Cristos este progresivă. Când cineva pornește pe un drum, chiar dacă a făcut un pas decisiv – cine nu începe nu poate ajunge nicăieri –, încă este totul de făcut. Două persoane care se căsătoresc nu își spun: „gata, s-a terminat”, ci: „acum începe istoria noastră”. Iar pentru ca această istorie să ajungă la bun sfârșit este necesar să crească în fiecare zi în iubire, să meargă înainte, pentru a procura resursele care să permită înfruntarea provocărilor ce vor veni. Nimeni nu Îl neagă pe Cristos de pe o zi pe alta, ci o face treptat, prin deciziile, faptele și omisiunile sale. De aici necesitatea de a avea mereu privirea ațintită spre țintă, cu umilință și cu un dorință tot mai mare, manifestată în fapte zilnice de iubire.