Evanghelie (Mt 14, 1-12)

În timpul acela, tetrarhul Irod a auzit despre faima lui Isus și spunea slujitorilor săi: „Acesta este Ioan Botezătorul. El a înviat din morți; de aceea puterea minunilor lucrează în el”. 

Căci Irod, prinzându-l pe Ioan, l-a legat și l-a aruncat în închisoare din cauza Irodiadei, soția lui Filip, fratele său. 

Căci Ioan îi spusese: „Nu-ți este permis să o ai”. 

Deși voia să-l ucidă, se temea de mulțime, pentru că îl considera ca profet. 

Dar, cu ocazia aniversării nașterii lui Irod, fiica Irodiadei a dansat în mijloc și i-a plăcut atât de mult lui Irod, încât i-a promis cu jurământ că-i va da orice va cere. 

Dar ea, îndemnată de mama ei, i-a zis: „Dă-mi aici, pe tavă, capul lui Ioan Botezătorul”. 

Regele s-a întristat, dar din cauza jurământului și a invitaților, a poruncit să-i fie dat și a trimis ca să-l decapiteze pe Ioan în închisoare. Capul lui a fost adus pe o tavă și dat fetei, care i l-a dus mamei sale. 

Discipolii lui au venit, au luat trupul lui și l-au înmormântat. Apoi au venit și i-au spus lui Isus.

Comentariu la Evanghelie

Isus Cristos primește vestea morții lui Ioan Botezătorul din gura ucenicilor Săi. Ei știau cât de mult se iubeau și nu ezită să-i spună, poate pentru a găsi și ei puțin consolare.

Cu câtă durere va asculta Isus Cristos relatarea despre moartea vărului și prietenului Său! Cu ce tandrețe va mângâia inimile tulburate ale acelora ucenici, prieteni ai lui Ioan! Cum îi va încuraja în acele momente vorbindu-le despre măreția acelui om! Un om care nu s-a temut să-și piardă capul pentru Isus.

Apărarea adevărului, cel care ne face liberi, cel care nu este negociabil, dușmanul compromisurilor false care caută să-și salveze pielea, ne poate duce să ne pierdem capul.

Cuvintele lui Ioan luminau bărbații și femeile vremii sale, chiar și pe însuși Irod. Ele se adresau adâncului inimilor lor și acolo sădeau sămânța adevărului, binelui, dreptății, iubirii. Erau cuvinte capabile să scoată la lumină acel fragment de umanitate care, deși îngropat sub un munte de minciuni, locuiește în inima fiecărui om.

Irod alunecase pe un drum fără întoarcere, condamnându-se la o viață sterilă, nefericită, închis în el însuși, în egoismul său. Ioan îi vorbește inimii, vrea să-l scoată din închisoarea în care este încuiat.

Cu propria viață vrea să-i arate cum iubirea adevărată, profundă și roditoare, este cea care este gata să se dăruiască în întregime, să-și piardă viața pentru persoanele iubite, să-și piardă capul pentru ele.

Este „neliniștea dragostei” care caută „mereu, fără odihnă, binele celuilalt, al persoanei iubite, cu acea intensitate care duce chiar la lacrimi”; care „împinge să ieși în întâmpinarea celuilalt, fără a aștepta ca celălalt să-și manifeste nevoia”^[1].

Cu dragostea noastră neliniștită, plină de gesturi concrete, iubind din Inima lui Isus Cristos, le reamintim celorlalți cum este dragostea lui Dumnezeu pentru ei, care este adevărul lor cel mai profund: sunt fii iubiți ai lui Dumnezeu Tatăl. Nu trebuie să ne temem să ne pierdem capul în acele gesturi de iubire.

^[1] Papa Francisc, Omilia din 28 august 2013.