Evanghelie (Lc 8, 4-15)

Pe când îl însoțea o mulțime mare și veneau la el din fiecare cetate, le-a vorbit printr-o parabolă: „Semănătorul a ieșit să-și semene sămânța. În timp ce semăna, o parte a căzut de-a lungul drumului, dar a fost călcată în picioare și păsările cerului au mâncat-o. O altă parte a căzut pe piatră și, după ce a răsărit, s-a uscat pentru că nu avea umezeală. Altă parte a căzut între spini, dar spinii, crescuți în același timp, au înăbușit-o. Iar altă parte a căzut în pământ bun și, crescând, a dat rod însutit”.

După ce a spus acestea, a strigat: „Cine are urechi pentru a asculta, să asculte!”.

Atunci l-au întrebat discipolii săi ce ar putea să însemne această parabolă.

El le-a spus: „Vouă v-a fost dat să cunoașteți misterele împărăției lui Dumnezeu, celorlalți li se vorbește în parabole. Pentru ca văzând să nu vadă și auzind să nu înțeleagă.

Această parabolă înseamnă: sămânța este cuvântul lui Dumnezeu. Cei de-a lungul drumului sunt aceia care ascultă, apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să fie mântuiți. Cei de pe piatră sunt aceia care, când ascultă cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină: ei cred pentru un timp, dar în momentul încercării, dau înapoi. Ceea ce a căzut între spini sunt cei care ascultă, dar, cu timpul, sunt înăbușiți de griji, bogății și plăcerile vieții și nu ajung să rodească. Iar ceea ce a căzut în pământ bun sunt aceia care, ascultând cuvântul cu inimă curată și generoasă, îl păstrează și aduc roade în răbdare”.

Comentariu la Evanghelie

În fiecare zi, Isus iese să semene.

Ne vorbește fiecăruia.

Vrea ca cuvintele Sale să pătrundă în inima noastră, în viața noastră.

Pentru ca acolo să dea Viață, să putem trăi Viața Lui.

Cuvântul Său dă întotdeauna rod, dacă cade pe pământ bun, pe un pământ dispus să-l primească, să-l lase să germineze și să crească.

Noi suntem pământul în care Domnul aruncă neobosit cuvântul și dragostea Lui.

Cu ce dispoziție le primim? Ce fel de teren este inima mea?

Uneori, suntem ca drumul, o inimă împietrită, când ne lăsăm duși de monotonie, când ne obișnuim cu Dumnezeu și cu ceilalți. Când îi vedem pe ceilalți, dar nu știm să descoperim în ei frumusețea lor.

Alteori suntem ca inima pietroasă, o inimă superficială care se lasă dusă de resentimente, de judecăți critice, de ranchiună, incapabilă să vadă dincolo de propriul egoism, scoțând defecte la toți și la toate.

Și alteori suntem ca pământul cu spini, o inimă plină de vanitate, de mândrie, încrezătoare în sine.

Astfel, puțin câte puțin, pierdem bucuria, zâmbetul care se naște din Dumnezeu.

Astăzi putem să-I cerem Domnului că vrem să fim pământ bun; să Se uite la inima noastră împietrită, la pietrele și spinii vieții noastre și să fie El cel care o curăță în întregime și aruncă sămânța Sa cu mâna plină.