Evanghelie (Mt 23, 27-32)

„Vai vouă, cărturarilor și fariseilor ipocriți! Vă asemănați cu mormintele văruite care apar pe dinafară frumoase, dar în interior sunt pline cu oase de morți și cu toată putreziciunea. Tot așa și voi, pe dinafară păreți drepți înaintea oamenilor, dar înăuntru sunteți plini de ipocrizie și nelegiuire. 

Vai vouă, cărturarilor și fariseilor ipocriți! Voi zidiți mormintele profeților și împodobiți monumentele drepților și spuneți: «Dacă am fi trăit în zilele părinților noștri, n-am fi fost complici cu ei la vărsarea sângelui profeților». Astfel, voi înșivă dați mărturie împotriva voastră că sunteți fiii celor ce au ucis profeții! Dar voi întreceți măsura părinților voștri”.

Comentariu la Evanghelie

Evanghelia de astăzi adună ultimele două mustrări ale lui Isus adresate cărturarilor și fariseilor, centrate pe ipocrizie. Domnul folosește o imagine puternică și vizuală: îi compară cu mormintele care pe dinafară sunt curate, văruite, frumoase, dar înăuntru, cum nu poate fi altfel, sunt pline de oase și putreziciune.

Acei oameni și-au pus o mască pentru a-și ascunde mizeriile, pentru a putea fi admirați, pentru a părea că duc o altă viață. Poate de aceea Isus Cristos nu suportă ipocrizia, pentru că este un mod de a fugi de tine însuți.

Pe de o parte, nu iubim în noi ceea ce iubește Dumnezeu. Este ca și cum I-am spune lui Dumnezeu că nu ne-a făcut bine, că nu suntem demni de iubire, că nu avem valoare, că ar fi trebuit să ne facă altfel.

Și totuși, Dumnezeu nu a greșit. Și-a revărsat tot Iubirea Sa în fiecare dintre noi, dându-ne o originalitate și o frumusețe proprii.

Pe de altă parte, atunci când ne ascundem mizeriile, nu Îi permitem lui Dumnezeu să ne refacă și să ne reînnoiască; să pătrundă în adâncul inimii noastre și să sălășluiască acolo. De aceea, pentru a rupe ipocriziile, trebuie să învățăm să ne acuzăm pe noi înșine.

După cum spune papa Francisc, trebuie să-I deschidem sufletul lui Dumnezeu și să-I spunem cu simplitate: „Am făcut asta, eu gândesc așa, în mod greșit... Am invidie, mi-ar plăcea să distrug aceea..., ceea ce este înăuntru, al nostru, și să o spunem înaintea lui Dumnezeu. Acesta este un exercițiu spiritual care nu este comun, nu este obișnuit, dar încercăm să-l facem: să ne acuzăm pe noi înșine, să ne vedem în păcat, în ipocriziile și în răutatea care se află în inima noastră. Pentru că diavolul seamănă răutatea și să-I spunem Domnului: «Privește, Doamne, cum sunt!», și să o spunem cu umilință”.

Avem mizerii, dar în același timp avem toată Milostivirea unui Dumnezeu care ne dă noutatea Vieții și a Iubirii Sale de fiecare dată când I-o cerem cu o inimă căită. Astfel, inima noastră nu va fi sălășluită de egoisme și de trufii, ci de focul îndrăgostit de Cristos.