Evanghelie (In 17, 11-19)

În acel timp, Isus, ridicându-şi ochii spre cer, s-a rugat, zicând:

„Tată sfânt, păstrează-i în numele tău pe care mi l-ai dat, ca ei să fie una ca și noi. Cât timp am fost cu ei, eu i-am păstrat în numele tău pe care mi l-ai dat și i-am păzit și nimeni dintre ei nu s-a pierdut în afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. 

Acum însă, vin la tine și spun acestea în lume ca să aibă bucuria mea deplină în ei. Eu le-am dat cuvântul tău, iar lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, așa cum eu nu sunt din lume. Nu te rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzești de Cel Rău. Ei nu sunt din lume așa cum eu nu sunt din lume. Consacră-i în adevăr; cuvântul tău este adevăr. După cum m-ai trimis pe mine în lume, și eu îi trimit pe ei în lume și pentru ei mă consacru pe mine însumi, ca și ei să fie consacrați în adevăr”.

Comentariu la Evanghelie

Astăzi ascultăm continuarea fragmentului de ieri: acel moment sublim, numit rugăciunea sacerdotală, în care Isus deschide larg porțile Inimii Sale și revelează într-un mod cu totul nou unirea profundă dintre El și Tatăl Său.

Dar, deși acest lucru este deja în sine o realitate înălțătoare, revelația merge mai departe: Treimea dorește să ne cheme, fără excepție, pe toți, să participăm la aceeași iubire.

Cuvintele Domnului, redate în versetele de astăzi, sunt cutremurătoare: „ca toți să fie una, așa cum Noi suntem una”. Unitatea, rod al carității dintre apostoli, trebuie să fie o reflectare a iubirii trinitare.

Consecințele trăirii acestei realități nu sunt deloc neglijabile. Mâine vom citi continuarea acestui text, unde găsim o cheie de interpretare: „ca toți să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (In 17,21). Unitatea dintre apostoli este o condiție pentru ca lumea să ajungă să creadă în Cristos. Și nu este vorba doar de o chestiune de credibilitate exterioară sau de a face mai verosimil mesajul: Cristos a venit să-Și dea viața „pentru fiii risipiți ai lui Dumnezeu” (In 11,52). Cu alte cuvinte, Domnul Și-a vărsat sângele ca să ne adune, să ne unească, pentru ca să nu mai fie dezbinări.

De aceea este atât de importantă iubirea dintre părinți și copii, dintre soți, frați, colegi, prieteni. Domnul ne cere să trăim caritatea cu toți, pentru că aceasta este roada dulce a Crucii Sale. A-l disprețui pe fratele nostru, a ne lăsa purtați de orgoliu în relațiile umane, înseamnă a pierde ceea ce Cristos ne-a câștigat.

De aceea sfântul Ioan, cel care ne transmite în evanghelia sa aceste cuvinte vibrante ale lui Isus, poate afirma cu convingere: „Dacă cineva spune: „Îl iubesc pe Dumnezeu” și-l urăște pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu-l iubește pe fratele său pe care îl vede nu poate să-L iubească pe Dumnezeu pe care nu-L vede” (1 In 4,20).

Aceasta nu înseamnă că trebuie să simțim aceeași simpatie față de toate persoanele. Înseamnă că Domnul așteaptă de la noi să-L lăsăm să lumineze fiecare dintre relațiile și legăturile noastre. Aceasta a fost experiența sfântului Josemaría, care ne învață că „a iubi creştineşte înseamnă a vrea să iubeşti, a te hotărî în Cristos să cauţi binele sufletelor fără discriminare de niciun fel” (Prietenii lui Dumnezeu, nr. 231). De aceea, „dacă Îl iubești pe Domnul, nu va fi nicio creatură ce nu va găsi loc în inima ta” (Calea Crucii, Stațiunea a VIII-a nr. 5).