Evanghelie (Lc 17,1-6)

A spus discipolilor săi:

„Este imposibil să nu vină scandalul, dar vai celui prin care vine! Ar fi mai bine pentru el dacă i s-ar lega o piatră de moară de gât și ar fi aruncat în mare, decât să scandalizeze chiar și numai pe unul dintre aceștia mici. Fiți atenți cu voi înșivă! Dacă fratele tău păcătuiește, mustră-l, iar dacă se convertește, iartă-l. Dacă păcătuiește împotriva ta de șapte ori pe zi și de șapte ori se întoarce la tine, spunând: «Îmi pare rău!», tu să-l ierți!”

Apostolii i-au spus Domnului: „Mărește-ne credința!”

Iar Domnul a spus: „Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați spune sicomorului acestuia: «Dezrădăcinează-te și plantează-te în mare!» și v-ar asculta”.

Comentariu la Evanghelie

Evanghelistul Luca ne transmite, în foarte puține cuvinte, trei învățături esențiale ale lui Isus. Aceste cuvinte s-ar putea reuni sub titlul „înțelepciunea inimii prudente”. Prima dintre aceste învățături ne vorbește despre scandal și ne avertizează asupra necesității de a avea o grijă deosebită față de cei mai slabi. Pe toți ne tulbură în mod special răul făcut unor ființe neajutorate și nevinovate. În acest grup se află copiii, persoane care își pun în mod firesc încrederea în cei mari, pentru ca aceștia să-i îngrijească, să-i îndrume, să-i formeze și, dacă este nevoie, să-i corecteze. Isus ne avertizează: în dinamica actuală a lumii în care trăim, rănită de păcat, atâta timp cât inimile noastre nu vor fi fost transformate pe deplin de har, din nefericire nu va lipsi suferința aruncată asupra acelor ființe nevinovate de egoismele noastre. Este un rău deosebit a face rău celor mai slabi, celor care se încred în noi cu simplitate. Isus a venit ca să ne ofere transformarea și tăria necesare pentru a lăsa deoparte omul cel vechi care încă trăiește în noi. Să dorim și să știm să o facem, cu înțelepciunea celui care Îl poartă în inimă pe Duhul Sfânt, Cel care ne învață necontenit, ne oferă cu generozitate darurile Sale prețioase și ne ajută să cultivăm virtuțile.

Aceeași grijă sinceră față de aproapele trebuie să o avem și față de cei care greșesc. Nu este vorba de a ne crede mai buni, apți să judecăm, nici de a ne considera cei mai răi, dintr-o falsă umilință. Este vorba de a simți o responsabilitate plină de iubire față de ceilalți. Cu toții ne corectăm zilnic, în lucruri obișnuite, când credem că se poate face ceva mai bine: în bucătărie, în sport, în chestiuni profesionale. De ce nu ne-am corecta și în cele spirituale? Dar cu o corectare umilă și sinceră: aceea care izvorăște dintr-o inimă ce dorește cu adevărat ca celălalt să crească. Este foarte ușor ca motive greșite să se amestece în corectare, și la fel de ușor este să corectăm într-un mod nepotrivit. Dumnezeu ne corectează pentru că ne iubește. Cu o răbdare infinită și o exigență blândă. Și iartă cu adevărat. De aceea, este necesar să corectăm ținând cont de felul de a fi și de împrejurările celuilalt. Aceasta este corectarea cea bună: cea care ține cont de adevărul persoanei din fața noastră și de adevărul către care dorim să o conducem.