Evanghelie (Lc 4, 16-30)

A venit la Nazaret, unde fusese crescut, și a intrat în sinagogă, după obiceiul lui, în zi de sâmbătă, și s-a ridicat ca să citească. I s-a dat cartea profetului Isaia și, deschizând cartea, a găsit locul în care era scris: 

Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor închiși eliberarea și celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriți; să vestesc un an de îndurare al Domnului. 

A închis apoi cartea, a dat-o slujitorului și s-a așezat. Ochii tuturor din sinagogă erau îndreptați spre el. 

A început apoi să le vorbească: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care ați ascultat-o cu urechile voastre”. 

Toți dădeau mărturie în favoarea lui și se mirau de cuvintele pline de har care ieșeau din gura lui și spuneau: „Nu este acesta fiul lui Iosif?” 

Dar el le-a spus: „Fără îndoială îmi veți zice parabola aceasta: «Doctore, vindecă-te pe tine însuți! Ceea ce am auzit că s-a întâmplat în Cafarnaum, fă și aici, în patria ta». Adevăr vă spun că nici un profet nu este acceptat în patria sa și adevărat vă spun că multe văduve erau în Israel în zilele lui Ilie, când cerul a fost închis timp de trei ani și șase luni, încât s-a făcut mare foamete pe tot pământul, dar Ilie nu a fost trimis la nici una dintre ele, ci doar la o femeie văduvă din Sarepta Sidonului. Și mulți leproși erau în Israel pe timpul profetului Elizeu, dar nimeni dintre ei n-a fost curățat decât doar Naaman Sirianul”. 

Auzind acestea, toți cei din sinagogă s-au umplut de mânie. Sculându-se, l-au scos afară din cetate și l-au dus pe buza prăpastie de pe colina pe care era construită cetatea lor ca să-l arunce de acolo. Însă el, trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo.

Comentariu la Evanghelie

Timp de secole, Israel a așteptat pe Mesia care avea să-și elibereze poporul de necazurile sale.

Și iată că acum, în sinagoga din Nazaret, acel om pe care toți îl cunosc, Isus, fiul lui Iosif și al Mariei, meșteșugarul, afirmă că profeția s-a împlinit.

Isus vine să „evanghelizeze”, să aducă vestea cea bună că Dumnezeu s-a îndurat de oameni, o veste primită cu bucurie de „săraci”, adică de cei care nu se încred în bunurile sau meritele proprii, ci în bunătatea și mila divină.

El vine să ne elibereze de robia păcatului și a morții veșnice, la care ne supusese diavolul; să ne deschidă ochii orbi, pentru a cunoaște adevărul; să ne dea o inimă curată, cu care să putem iubi pe Dumnezeu și pe ceilalți.

Vine să proclame „anul harului Domnului”, timpul milei și al răscumpărării, pe care El îl inaugurează și care va dura până la sfârșitul lumii.

Locuitorii din Nazaret Îl au înaintea ochilor pe Salvatorul vestit și mult așteptat, dar nu-L cred pe deplin. Cer ca concetățeanul lor să-și confirme cuvintele printr-un miracol minunat, așa cum a făcut în alte sate apropiate, dar Isus nu cedează pretenției lor.

Atunci se umplu de mânie, se ridică, Îl alungă afară și încearcă să-L arunce de pe stânci.

Astăzi noi suntem cei care primim această veste minunată: Dumnezeu ne iubește atât de mult, încât a trimis pe Fiul Său Unul-născut pentru a ne răscumpăra, pentru a ne salva de păcat. Ne-a dat posibilitatea de a fi fii ai lui Dumnezeu prin har. Ne-a deschis porțile cerului.

Poate că am auzit de multe ori această veste și ne gândim că, dacă am vedea vreun miracol, vreun semn extraordinar, am lua mai în serios vestea cea bună, „evanghelia”, și ne-am transforma viața într-o rugăciune de mulțumire adusă lui Dumnezeu, într-un serviciu pentru aproapele și am face cunoscut și altora, întregii lumi, credința creștină, secretul fericirii în cer și pe pământ.

Duhul Sfânt care L-a uns pe Isus dorește să ne dăruiască focul iubirii Sale. Nu avem nevoie de un miracol nou. Este suficient să ne deschidem inima cu umilință, pentru ca El să ne transforme prin harul Său.