Evanghelie (Mc 6,7-13)

I-a chemat pe cei doisprezece şi a început să-i trimită doi câte doi şi le-a dat putere asupra duhurilor necurate. Le-a poruncit să nu ia nimic pentru drum, decât un toiag: nici pâine, nici desagă, nici bani la brâu, dar încălţaţi cu sandale şi: „să nu purtaţi două tunici”.

Apoi le-a spus: „Dacă intraţi într-o casă, rămâneţi acolo până când veţi pleca din locul acela, iar dacă nu veţi fi primiţi în vreun loc şi nu vă vor asculta, plecând de acolo, scuturaţi praful de pe picioarele voastre ca mărturie împotriva lor. Ei au plecat şi au predicat ca [oamenii] să se convertească. Şi alungau mulţi diavoli, ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i vindecau.

Comentariu la Evanghelie

Apostolii sunt, în sens literal, „trimișii”, cei aleși de Dumnezeu pentru a duce vestea cea bună lumii întregi. În Evanghelia de astăzi găsim instrucțiunile pentru drum, un cuvânt care nu se referă doar la un itinerar fizic, ci și la experiența de a-L urma pe Isus.

Prima regulă pe care ne-o dă Învățătorul este să mergem „doi câte doi”. Credința nu este un act individual, ci un patrimoniu al Bisericii: „Căci unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Mt 18,20). Încă din primele secole și până astăzi, apostolatul creștin a fost mereu împărtășit, asemenea misionarilor din ținuturi îndepărtate, care nu merg niciodată singuri.

În al doilea rând, este esențial „să nu luăm nimic pentru drum”, nici hrană, nici băutură, nici bani. Acest lucru simbolizează libertatea dăruirii care ne permite să împlinim voința lui Dumnezeu: „Pentru a ajunge la Dumnezeu, Cristos este calea; dar Cristos este pe Cruce, și pentru a urca pe Cruce trebuie să avem inima liberă, dezlipită de lucrurile pământești” (Sf. Josemaría, Calea Crucii, Stațiunea a 10-a).

Singurul lucru pe care trebuie să-l poarte un discipol al lui Isus este un toiag, simbol al sprijinului și al protecției divine: „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată, nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine; toiagul și nuiaua Ta mă mângâie” (Ps 23,4).

Instrucțiunile lui Isus cer încredere atât în Dumnezeu, cât și în aproapele, și presupun practicarea ospitalității și a sprijinului reciproc, caracteristice primelor comunități creștine. În timpul misiunii lor, discipolii erau primiți în familii care le ofereau cele necesare, pentru că „vrednic este lucrătorul de plata sa” (Lc 10,7).

Așa cum s-a întâmplat cu primii apostoli, și creștinilor de astăzi le sunt de ajuns puține lucruri pentru a-L urma pe Domnul: un suflet liber, familia Bisericii și ajutorul lui Dumnezeu.