Evanghelie (In 20,19-31)

În seara aceleiași zile, prima a săptămânii, deși ușile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor și le-a zis: „Pace vouă!” 

Zicând aceasta, le-a arătat mâinile și coasta. Discipolii s-au bucurat când l-au văzut pe Domnul. Atunci, Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi”. 

Și, spunând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: „Primiți pe Duhul Sfânt. Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veți ține, vor fi ținute”. 

Însă Toma, unul dintre cei doisprezece, care se numea „Geamănul”, nu era cu ei când a venit Isus. Așadar, ceilalți discipoli i-au spus: „L-am văzut pe Domnul!” 

Dar el le-a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor și nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor și nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”. 

După opt zile, discipolii lui erau iarăși înăuntru, iar Toma era împreună cu ei. Isus a venit, deși ușile erau încuiate, a stat în mijlocul lor și a zis: „Pace vouă!” 

Apoi i-a spus lui Toma: „Adu-ți degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ți mâna și pune-o în coasta mea și nu fi necredincios, ci credincios”. 

Toma a răspuns și i-a zis: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” 

Isus i-a spus: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei care nu au văzut și au crezut”. 

Isus a mai făcut înaintea discipolilor și multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Acestea însă au fost scrise ca să credeți că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu și, crezând, să aveți viață în numele lui.

Comentariu la Evanfhelie

În duminica Învierii, Isus li s-a arătat discipolilor, care erau închiși de frică, pentru a-i umple de bucurie și a-i trimite să vestească Vestea cea Bună, așa cum Tatăl l-a trimis pe El. Domnul le arată rănile Sale glorioase ca dovezi palpabile ale biruinței Sale și le dorește pacea, care este „darul prețios pe care Cristos îl oferă discipolilor săi după ce a trecut prin moarte și prin iaduri – explică Papa Francisc –. Este rodul victoriei iubirii lui Dumnezeu asupra răului, este rodul iertării”[1].

Evanghelia acestei a doua duminici din Timpul Pascal relatează că discipolul Toma nu era cu ceilalți în acea ocazie. Când se întoarce, nu crede mărturiei pline de bucurie a tuturor: „L-am văzut pe Domnul!”. O consideră poate o experiență interioară sau o iluzie colectivă. Toma cere mai mult decât mărturia apostolică și pretinde semne evidente pentru a crede și a-și schimba viața. În duminica următoare, Isus li s-a arătat din nou. „Poate tu de asemenea auzi în acest moment reproşul adresat lui Toma: Adu degetul tău aici şi vezi mâinile mele, şi adu mâna ta şi pune-o în coasta mea, şi nu fi necredincios, ci credincios; şi, cu apostolul, va ieşi din sufletul său, cu sinceră căinţă, acel strigăt: Domnul meu şi Dumnezeul meu!, te recunosc definitiv ca Învăţător, şi de acum pentru totdeauna – cu ajutorul tău – voi păstra ca o comoară învăţăturile tale şi mă voi strădui să le urmez cu loialitate.”[2].

În această duminică a Milostivirii Divine, comenta Papa Francisc: „intrând în misterul lui Dumnezeu prin rănile Sale, înțelegem că milostivirea nu este una dintre calitățile Sale, ci însăși bătaia inimii Sale. Și atunci, ca și Toma, nu mai trăim ca discipoli nesiguri, evlavioși, dar șovăielnici, ci devenim și noi adevărați îndrăgostiți de Domnul”[3].

Este firesc să simțim dorința lui Toma – de a-L vedea și atinge pe Isus –, pentru că noi cunoaștem prin simțurile noastre trupești. De aceea ne întrebăm împreună cu Papa: „cum să gustăm această iubire, cum să atingem astăzi cu mâna milostivirea lui Isus? Ne-o sugerează Evanghelia, când evidențiază că în chiar seara Paștelui (cf. v. 19), primul lucru pe care l-a făcut Isus după ce a înviat a fost să dăruiască Duhul pentru iertarea păcatelor. Pentru a experimenta iubirea, trebuie să trecem pe acolo: să ne lăsăm iertați”[4].

Putem simți, de asemenea, ca fiind adresată nouă ultima fericire rostită de Isus pe pământ, provocată de neîncrederea lui Toma: „Fericiți cei care, fără să fi văzut, au crezut”. Credința, încrederea în Dumnezeu fără dovezi spectaculoase, este o fericire, un dar pe care trebuie să-l cerem cu umilință: „mărește-ne credința!” (Lc 17,5). Este un dar pe care trebuie să-l cultivăm și să-l trăim prin fapte zilnice, pentru că „cel care crede în mine va face și el lucrările pe care le fac eu și va face altele mai mari decât acestea, pentru că eu mă duc la Tatăl. Și orice veți cere în numele meu voi face, pentru ca Tatăl să fie glorificat în Fiul” (In 14,12-14). De aceea spunea sfântul Josemaría: „Dumnezeu este cel dintotdeauna. — Oamenii de credinţă lipsesc: şi se vor reînnoi minunile pe care le citim în Sfânta Scriptură”[5].

[1] Papa Francisc, Regina Coeli, Duminica a II-a a Paștelui 2013.

[2] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, 145.

[3] Papa Francisc, Omilie, Liturghia din Duminica a II-a a Paștelui 2018.

[4] Ibidem.

[5] Sfântul Josemaría, Drum, 586.