Evanghelie (Lc 2,22-35)

Când s-au împlinit zilele purificării lor, după Legea lui Moise, părinții lui l-au dus la Ierusalim ca să-l ofere Domnului, după cum este scris în Legea Domnului: Orice prim născut de parte bărbătească va fi declarat sfânt pentru Domnul și să aducă jertfă, după cum este scris în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. Și iată că era la Ierusalim un om cu numele Simeon și acesta era un om drept și evlavios care aștepta consolarea lui Israel și Duhul Sfânt era asupra lui. Îi fusese revelat de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea înainte de a-l vedea pe Cristosul Domnului. 

A fost condus de Duhul Sfânt la templu, iar când părinții l-au adus pe copilul Isus, ca să îndeplinească prescrierile Legii cu privire la el, l-a luat în brațele sale și l-a binecuvântat pe Dumnezeu spunând: „Acum eliberează-l, Stăpâne, pe slujitorul tău în pace, după cuvântul tău, pentru că ochii mei au văzut mântuirea ta pe care ai pregătit-o în fața tuturor popoarelor: lumină spre luminarea neamurilor și spre gloria poporului tău Israel!” 

Tatăl și mama lui se mirau de cele spuse despre el. Simeon i-a binecuvântat și i-a spus Mariei, mama lui: „Iată, acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora în Israel și ca semn care va stârni împotrivire – ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi – iar ție, o sabie îți va străpunge sufletul”.

Comentariu la Evanghelie:

Simeon trăia în speranță. Ce virtute prețioasă! Unul dintre cele mai alese daruri pe care Dumnezeu ni le dă la Botez. El așază în sufletul nostru capacitatea de a aștepta cu certitudine tot ceea ce avem nevoie, pentru că Domnul ne iubește ca pe niște fii foarte iubiți. Omul este o ființă a dorințelor. Cât timp trăiește pe pământ, trăiește cu dorința de a ajunge la bine, la fericire, pentru că am fost creați pentru Dumnezeu, binele suprem și izvorul fericirii infinite. Trăim în speranță, iar ea dă aripi credinței și iubirii. Dimpotrivă, cel care nu Îi cere lui Dumnezeu să-i sporească speranța și nu o cultivă cade cu ușurință pradă descurajării și se afundă în vârtejurile vieții. O persoană fără speranță trăiește închisă în lipsa de iubire. Trebuie să fim „hoți” de speranță, să furăm bucățele de cer, cum spunea sfântul Josemaría, pentru cei care trec prin momente grele. Să-I cerem Domnului, cu mijlocirea Fecioarei Maria, Spes nostra, să ducă lumina speranței în toate inimile.

Toți cei care apar în această scenă merg la Templu purtați de Dumnezeu: Simeon, mișcat de Duhul; Maria și Iosif pentru a împlini un precept al lui Moise, care este un precept divin. A ne lăsa purtați de Dumnezeu, a merge cu El pretutindeni și a-L duce tuturor: astfel ne vom împlini misiunea pe pământ și vom ajunge la fericirea Cerului.

Maria și Iosif se minunează de lucrurile pe care Simeon le spune despre pruncul nou-născut, pentru că Dumnezeu, prin cuvintele bătrânului, le descoperă lucruri noi: că pruncul va fi un semn de contradicție în Israel și că o sabie va străpunge sufletul Mariei, profețind urmarea și respingerea lui Cristos de către contemporanii Săi și, în mod voalat, pătimirea și moartea Pruncului-Dumnezeu. Din nou, inimile Mariei și a lui Iosif rostesc un da voinței lui Dumnezeu, chiar dacă vestirea este în același timp plină de bucurie și de durere, deoarece știu că Isus este Mântuitorul lumii.