Evanghelie (In 20,24-29)

În seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii, Toma, unul dintre cei doisprezece, care se numea „Geamănul”, nu era cu ei când a venit Isus. 

Așadar, ceilalți discipoli i-au spus: „L-am văzut pe Domnul!” 

Dar el le-a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor și nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor și nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”. 

După opt zile, discipolii lui erau iarăși înăuntru, iar Toma era împreună cu ei. 

Isus a venit, deși ușile erau încuiate, a stat în mijlocul lor și a zis: „Pace vouă!” 

Apoi i-a spus lui Toma: „Adu-ți degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ți mâna și pune-o în coasta mea și nu fi necredincios, ci credincios”. 

Toma a răspuns și i-a zis: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” 

Isus i-a spus: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei care nu au văzut și au crezut”.

Comentariu la Evanghelie

Evanghelia de astăzi ne povestește că Toma nu era cu ceilalți apostoli când Isus li s-a arătat pentru prima oară, în chiar ziua Învierii Sale. Când se întoarce, nu crede mărturia plină de bucurie a celor prezenți: „L-am văzut pe Domnul”. Poate o consideră o experiență interioară sau o rătăcire colectivă. Toma cere mai mult decât mărturia apostolică și pretinde semne evidente ca să creadă și să-și schimbe viața.

Duminica următoare, Isus Se arată din nou. „ Poate tu de asemenea auzi în acest moment reproşul adresat lui Toma – scria Sfântul Josemaría –: adu degetul tău aici şi vezi mâinile mele, şi adu mâna ta şi pune-o în coasta mea, şi nu fi necredincios, ci credincios; şi, cu apostolul, va ieşi din sufletul său, cu sinceră căinţă, acel strigăt: Domnul meu şi Dumnezeul meu!, Te recunosc definitiv ca Învăţător, şi de acum pentru totdeauna – cu ajutorul Tău – voi păstra ca o comoară învăţăturile Tale şi mă voi strădui să le urmez cu loialitate”[1].

Contemplând această scenă evanghelică, „intrați în misterul lui Dumnezeu prin rănile Sale – comentează Papa Francisc – (…) ca și Toma, nu mai trăim ca niște discipoli nesiguri, evlavioși, dar ezitanți, ci devenim și noi cu adevărat îndrăgostiți de Domnul”[2].

De asemenea, putem simți că ne este adresată și nouă ultima fericire rostită de Isus pe pământ, provocată de neîncrederea lui Toma: „Fericiți cei care nu au văzut și au crezut”.

Credința, încrederea în Dumnezeu, este un dar divin pe care trebuie să-l cerem cu umilință: mărește-ne credința! (cf. Lc 17,5). Este un dar pe care trebuie să-l cultivăm și să-l punem în practică prin fapte zilnice, căci „cine crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu și va face și mai mari decât acestea, căci mă duc la Tatăl. Și orice veți cere în numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie glorificat în Fiul” (In 14,12-14).

De aceea spunea Sfântul Josemaría: „Dumnezeu este cel dintotdeauna. — Oamenii de credinţă lipsesc: şi se vor reînnoi minunile pe care le citim în Sfânta Scriptură”[3].

[1] Sf. Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 145.

[2] Papa Francisc, Omilie, Sfânta Liturghie a 2-a Duminica din Paște 2018.

[3] Sf.  Josemaría, Drum, nr. 586.