Evanghelie (In 3,13-17)

Și nimeni nu a urcat la cer decât cel care a coborât din cer, Fiul Omului. Și, după cum Moise a înălțat șarpele în pustiu, tot așa trebuie să fie înălțat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viața veșnică. 

Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el.

Comentariu la Evanghelie

Evanghelia sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci include un fragment din conversația pe care o are Isus cu Nicodim, unul dintre oamenii de seamă ai Ierusalimului, care vine la El noaptea. Deși este un „învățat în Israel” (In 3,10), Nicodim se apropie cu deferență de Domnul, atras de prezența Sa impunătoare și de predicarea Sa plină de autoritate și înțelepciune. Cuvintele lui Isus sunt profunde și cer din partea noastră o atitudine de ascultare atentă și umilă, ca cea a lui Nicodim.

Fragmentul face numeroase referiri la binomul sus/jos și la acțiunile de a urca și a coborî, cu un mare conținut teologic. „Cel de sus” este sfera divinului, Cerul, unde este Tatăl, de unde a venit Fiul, care coboară în lume, în sfera limitată a oamenilor, pentru a fi unul dintre noi; și de aici, de jos, se întoarce triumfător la Tatăl, cu umanitatea noastră glorificată și asumată, așa cum va spune însuși Isus înviat la sfârșitul evangheliei: „Mă urc la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru” (In 20,17). Datorită lucrării realizate de Isus, oamenii vor putea avea viață veșnică și mântuire.

Întregul acest mister este posibil pentru că Isus s-a lăsat înălțat pe cruce, pentru a transforma, paradoxal, în înălțare gestul teribil și umilitor de a ridica crucificații pentru a fi văzuți de tot poporul. Culmea eșecului Său în ochii lumii devine imaginea triumfului Său în ochii Tatălui și, prin aceasta, izvor de mântuire pentru oameni. În aceasta se vede cât de mult a iubit Dumnezeu lumea (v. 16).

Pentru a-i explica aceasta lui Nicodim în câteva cuvinte, Isus face referire la faimosul pasaj al șarpelui de bronz, din cartea Numeri 21,8-9. În acel pasaj, Dumnezeu poruncește lui Moise să facă un șarpe de bronz și să-l ridice pe un stâlp, pentru ca poporul să-l privească în pustie. Și așa cum israeliții mușcați de șerpi obțineau, paradoxal, mântuire și vindecare privind un șarpe ridicat, tot astfel oamenii cufundați în păcat pot ajunge la mântuire privind pe Cel ridicat pe cruce ca și cum ar fi blestemat și păcătos.

Reflectând asupra sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci pe care o comemorăm astăzi, Papa Francisc explica odată pasajul dialogului lui Isus cu Nicodim astfel: „O persoană necreștină ar putea să ne întrebe: de ce să «înălțăm» crucea? Putem răspunde că nu înălțăm orice cruce, sau toate crucile: înălțăm crucea lui Isus, pentru că în ea s-a revelat la maxim dragostea lui Dumnezeu pentru omenire. Aceasta ne amintește evanghelia după Ioan din liturghia de astăzi: «Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu» (3,16). Tatăl «a dat» Fiul pentru a ne mântui, iar aceasta a implicat moartea lui Isus și moartea pe cruce”[1].

Papa Francisc se întreba atunci: „De ce a fost necesară crucea?” și răspundea: „din cauza gravității răului care ne înrobise. Crucea lui Isus exprimă ambele aspecte: întreaga forță negativă a răului și toată omnipotența blândă a milei lui Dumnezeu. Crucea pare să determine eșecul lui Isus, dar în realitate manifestă victoria Sa. Pe Calvar, cei care Îl batjocoreau îi spuneau: «dacă ești Fiul lui Dumnezeu, coboară de pe cruce» (cf. Mt 27,40). Dar adevărul era opus: tocmai pentru că era Fiul lui Dumnezeu era acolo, pe cruce, credincios până la capăt planului de iubire al Tatălui. Și tocmai de aceea Dumnezeu «L-a înălțat» pe Isus (Flp 2,9), conferindu-I o împărăție universală”[2].

[1] Papa Francisc, Îngerul Domnului, 14 septembrie 2014.

[2] Idem.