Evanghelie (In 4,5-42)

A venit, aşadar, într-o cetate din Samaría numită Síhar, aproape de ţinutul pe care Iacób i-l dăduse fiului său Iosíf. ⁶Acolo era fântâna lui Iacób. Atunci, obosit fiind de călătorie, Isus s-a aşezat la fântână. Era pe la ceasul al şaselea.

⁷A venit o femeie din Samaría ca să scoată apă. Isus i-a spus: „Dă‑mi să beau!”. ⁸Discipolii lui plecaseră în cetate ca să cumpere de mâncare. ⁹Aşadar, femeia samariteană i-a zis: „Cum, tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt o femeie samariteană?”. De fapt, iudeii nu aveau legături cu samaritenii. ¹⁰Isus a răspuns şi i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune: «Dă-mi să beau!», tu ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie!”. ¹¹Femeia i-a spus: „Doamne, nici nu ai cu ce scoate apă, iar fântâna este adâncă; de unde, deci, ai apa vie? ¹²Nu cumva eşti tu mai mare decât părintele nostru Iacób, care ne-a dat fântâna şi au băut din ea el, fiii lui şi turmele lui?”.

¹³Isus a răspuns şi i-a zis: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou, ¹⁴dar cine va bea din apa pe care i-o voi da eu nu va înseta niciodată şi apa pe care i-o voi da eu va deveni în el izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică”. ¹⁵I-a zis femeia: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin aici să scot!”.

¹⁶El i-a zis: „Du-te şi cheamă-l pe bărbatul tău şi vino aici!”. ¹⁷Femeia a răspuns şi i-a zis: „Nu am bărbat”. Isus i-a spus: „Bine ai zis: «Nu am bărbat», ¹⁸pentru că ai avut cinci bărbaţi, şi cel pe care îl ai acum nu este bărbatul tău. În privinţa asta ai spus adevărul”. ¹⁹Femeia i-a zis: „Doamne, văd că tu eşti profet. ²⁰Părinţii noştri l-au adorat [pe Dumnezeu] pe muntele acesta, iar voi spuneţi că la Ierusalím este locul unde trebuie să-l adore”. ²¹Isus i-a spus: „Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veţi adora pe Tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalím! ²²Voi adoraţi ceea ce nu cunoaşteţi. Noi adorăm ceea ce cunoaştem, pentru că mântuirea vine de la iudei. ²³Însă vine ceasul – şi acum este – când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr, căci şi Tatăl astfel de adoratori îşi caută. ²⁴Dumnezeu este duh şi cei care îl adoră, în duh şi adevăr trebuie să-l adore”. ²⁵Femeia i-a zis: „Ştiu că vine Mesia, care este numit Cristos. Când va veni, el ne va învăţa toate”. ²⁶Isus i-a zis: „Eu sunt, cel care îţi vorbesc!”.

²⁷Tocmai atunci au ajuns discipolii lui. Şi se mirau că vorbeşte cu o femeie, dar nimeni nu i-a zis: „Ce cauţi?” sau: „De ce vorbeşti cu ea?”.

²⁸Atunci, femeia şi-a lăsat urciorul, a plecat în cetate şi le-a spus oamenilor: ²⁹„Veniţi şi vedeţi omul care mi-a spus tot ce am făcut! Oare nu este acesta Cristos?”. ³⁰Ei au ieşit din cetate şi au venit la el.

³¹Între timp, discipolii îl rugau: „Rabbí, mănâncă!”. ³²Dar el le-a zis: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoaşteţi”. ³³Aşadar, discipolii ziceau unii către alţii: „Oare i-a adus cineva de mâncare?”. ³⁴Isus le-a zis: „Hrana mea este să fac voinţa celui care m-a trimis şi să împlinesc lucrarea lui. ³⁵Nu spuneţi voi: «Mai sunt încă patru luni şi vine secerişul»? Iată, eu vă spun, ridicaţi-vă ochii şi priviţi lanurile că sunt albe pentru seceriş! Deja ³⁶secerătorul îşi primeşte plata şi adună roadele spre viaţa veşnică, pentru ca semănătorul să se bucure la fel cu secerătorul. ³⁷Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: «Unul este semănătorul, altul secerătorul». ³⁸Eu v-am trimis să seceraţi ceva pentru care nu aţi trudit. Alţii au trudit, iar voi aţi intrat peste truda lor”.

³⁹Mulţi dintre samaritenii cetăţii aceleia au crezut în el pentru cuvântul femeii care a mărturisit: „Mi-a spus tot ce am făcut”. ⁴⁰Aşadar, când au venit la el, samaritenii i-au cerut să rămână la ei, iar el a rămas acolo două zile. ⁴¹Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul lui. ⁴²Îi spuneau femeii: „Nu mai credem pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii”.

Comentariu la Evanghelie 

În călătoria Sa spre Galileea, Isus Se oprește la poalele muntelui Ebal, lângă Sihar, unde se afla vestita fântână a patriarhului Iacob, care era mândria samaritenilor. Această regiune a făcut parte din Regatul de Nord al lui Israel. După ce a căzut în mâinile asirienilor (722 î.C.), populația a ajuns să se amestece cu păgânii aduși acolo. Mai târziu, regele iudeu Ioan Hircano a distrus templul samaritean ridicat pe muntele Garizim. De aceea, în pofida trecutului lor comun, dușmănia dintre iudei și samariteni era veche de secole (cf. 2Rg 17,34-40).

Dar Isus nu are nicio reținere să Se oprească la Sihar. Ostenit de drum și fiind vremea mesei, Învățătorul îi trimite pe ucenicii Săi să caute hrană și Se așază lângă fântână să aștepte. Atunci sosește, cu urciorul ei, o samariteană și începe un dialog și o întâlnire între două doruri, simbolizate prin apă, care vor fi împlinite: dorul dumnezeiesc de a-i mântui pe oameni și setea de Dumnezeu care se află în ei.

„Ridicați ochii sufletului și retrăiți încet scena – sugera sfântul Josemaría –: (…) Este mișcător să-L contemplăm pe Învățător istovit. În plus, Îi este foame: ucenicii au mers în satul vecin să caute ceva de mâncare. Și Îi este sete. Dar mai mult decât oboseala trupului, Îl mistuie setea de suflete. De aceea, când sosește samariteana, acea femeie păcătoasă, inima sacerdotală a lui Cristos se revarsă, plină de râvnă, pentru a recupera oaia pierdută: uitând de oboseală, de foame și de sete”[1].

„Dă-mi să beau”: vechea neîncredere iudaică față de samariteni, care îi făcea să evite chiar și să le vorbească și să le folosească vasele[2] este frântă de Isus atunci când cere, cu smerenie, ajutorul samariteniei surprinse care vine cu urciorul ei. Dar, în realitate, ea era cea care trebuia să rupă prejudecățile seculare pentru a cere ceea ce Isus dă: o apă mai bună decât cea a vestitei fântâni a lui Iacob, deși aceasta era foarte îmbelșugată, căci a slujit fiilor săi și chiar turmelor lui. Femeia înțelege aluzia lui Isus: că El este mai mare decât Iacob și fântâna lui, iar apa pe care o oferă este minunată. Samariteana rămâne atunci cucerită de ideea pe care și-o face despre acea apă și ajunge să o ceară, pentru a nu mai înseta niciodată.

În Vechiul Testament, „apa vie” simbolizează acțiunea lui Dumnezeu (cf. Ier 2,13; Zah 14,8; Ez 47,9). Și, în realitate, Isus este „darul lui Dumnezeu” pe care femeia îl ignoră, iar apa vie care va deveni în ea „izvor care țâșnește spre viața veșnică” este harul spiritual. De aceea, Isus o pregătește pe femeie să-l primească, făcând-o să-și recunoască situația de păcat, cu cinci bărbați diferiți. Samariteana se interesează apoi de relația ei cu Dumnezeu și de locul unde trebuie să-L adore; iar, după învățătura Învățătorului, întrezărește adevărata sete a sufletului ei; îl amintește deja pe Mesia, descoperă că Îl are înaintea ei și merge să-L vestească celor ai săi.

Acest celebru pasaj din evanghelia după sfântul Ioan relatează un itinerar de convertire deosebit de frumos, provocat de Isus. Într-un anumit sens, are un caracter universal și toți ne putem regăsi în el. Papa Francisc comenta că „Isus avea nevoie să o întâlnească pe samariteană pentru a-i deschide inima: îi cere să bea pentru a scoate în evidență setea care se afla în ea însăși. Femeia este atinsă de această întâlnire: Îi adresează lui Isus acele întrebări profunde pe care le avem cu toții înlăuntrul nostru, dar pe care adesea le ignorăm. Și noi avem multe întrebări de pus, dar nu găsim curajul de a I le adresa lui Isus! Postul Mare, dragi frați și surori, este timpul potrivit pentru a ne privi înlăuntru, pentru a face să iasă la lumină nevoile noastre spirituale cele mai autentice și pentru a cere ajutorul Domnului în rugăciune. Exemplul samariteniei ne invită să ne exprimăm astfel: «Isuse, dă-mi din acea apă care îmi va potoli setea pentru totdeauna»”[3].

[1] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 176.

[2] Cf. Sfântul Augustin, In Ioannem tract., 13.

[3] Papa Francisc, Angelus, 23 martie 2014.