Evanghelie (Mt 17,1-9)
După şase zile, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacób şi pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt 2 şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor: faţa lui a strălucit ca soarele şi hainele lui au devenit albe ca lumina. 3 Şi iată că le-au apărut Moise şi Ilíe, care vorbeau cu Isus! 4 Petru, luând cuvântul, i-a spus lui Isus: „Doamne, e bine că suntem aici! Dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilíe”. 5 Pe când mai vorbea încă, iată că i-a învăluit un nor luminos şi iată că un glas din nor spunea: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care este plăcerea mea; ascultaţi de el!”. 6 Auzind, discipolii au căzut cu faţa la pământ şi s-au înspăimântat foarte mult. 7 Dar, venind Isus şi atingându-i, le-a zis: „Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi!”. 8 Ridicându-şi ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur.
9 Pe când coborau de pe munte, Isus le-a poruncit: „Să nu spuneţi nimănui ceea ce aţi văzut până când Fiul Omului nu va fi înviat din morţi!”.
Comentariu la Evanghelie
Evanghelia după Matei situează această scenă într-un moment delicat pentru apostoli. Chiar înainte, Isus le vestise limpede „că trebuie să meargă la Ierusalim și să pătimească mult din partea bătrânilor, a arhiereilor și a cărturarilor, să fie omorât și a treia zi să învie” (Mt 16,21). În același timp, le spusese, cu toată asprimea, că „dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze. Căci cine va voi să-și salveze viața o va pierde; dar cine își va pierde viața pentru Mine o va afla” (Mt 16,24-25). Este de înțeles tulburarea și teama ucenicilor în fața unor avertismente atât de grave.
De aceea, acum vrea să le întărească speranța, arătându-Și slava înaintea lui Petru, Iacob și Ioan. Urcă pe un munte înalt, însoțit mai întâi de trei ucenici, în mod asemănător cu urcarea lui Moise pe Muntele Sinai, împreună cu Aaron, Nadab și Abihu, urmați de bătrânii poporului (Ex 24,9). Aceiași trei apostoli vor fi cei pe care îi va chema în Ghetsemani pentru a-L însoți mai îndeaproape, în timp ce ceilalți rămâneau ceva mai departe de locul unde Isus Se ruga în agonie (Mc 14,33). Scenele de strălucire plină de bucurie și de suferință chinuitoare în care Petru, Iacob și Ioan Îl însoțesc sunt în contrast, dar, în același timp, sunt inseparabil legate. Nu există slavă fără cruce.
Moise și Ilie, care contemplaseră slava lui Dumnezeu și primiseră revelația Sa pe muntele numit Horeb sau Sinai (cf. Ex 24,15-16 și 1Rg 19,8), Îl însoțeau pe Isus pe acest munte înalt când „S-a schimbat la față înaintea lor, iar fața Lui a strălucit ca soarele, iar hainele Lui au devenit albe ca lumina” (v. 2). Acum contemplă slava și vorbesc cu Acela care este Revelația lui Dumnezeu în Persoană.
Petru nu-și poate stăpâni bucuria și exclamă: „Doamne, bine este să fim aici; dacă voiești, voi face aici trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise și una pentru Ilie” (v. 4). Cererea sa exprimă dorința oricărei inimi omenești de a rămâne pentru totdeauna contemplând cu bucurie slava lui Dumnezeu. La aceasta am fost chemați, la fericirea veșnică. Cu aceleași simțăminte striga sfântul Josemaría, în timp ce se ruga predicând: „Isuse: să Te văd, să-Ți vorbesc! Să rămân astfel, contemplându-Te, cufundat în imensitatea frumuseții Tale și să nu încetez niciodată, niciodată, această contemplare! O, Cristoase, cine Te-ar vedea! Cine Te-ar vedea pentru a rămâne rănit de iubire față de Tine!”[1].
Din norul luminos care îi învăluie se aude un cuvânt plin de semnificație: „Acesta este Fiul Meu, Cel Iubit, în care Mi-am găsit plăcerea: pe Acesta să-L ascultați” (v. 5). Expresia „Fiul Meu, Cel Iubit” este un ecou al cuvintelor prin care Dumnezeu i se adresează lui Abraham cerându-i să-l jertfească pe fiul său Isaac: ia-l pe „fiul tău, cel iubit” (Gen 22,2). Astfel se stabilește o paralelă între scena dramatică din Geneza, în care Abraham este dispus să-l jertfească pe Isaac, care îl însoțește fără împotrivire, și drama care se va împlini pe Calvar, unde Dumnezeu Tatăl L-a oferit pe Fiul Său ca jertfă asumată în mod liber pentru răscumpărarea neamului omenesc. Într-adevăr, în scena Schimbării la Față, Biserica a văzut o pregătire a apostolilor pentru a suporta scandalul Crucii. La rândul său, adăugirea „pe Acesta să-L ascultați” are rezonanțe clare din cuvintele pe care Domnul i le adresează lui Moise în Deuteronom: „Domnul, Dumnezeul tău, îți va ridica dintre frații tăi un profet ca mine; pe el să-l ascultați” (Dt 18,15). Acela care este Fiul pe care Tatăl Dumnezeu Îl dă la moarte, Isus, este totodată profetul asemenea lui Moise pe care trebuie să-L ascultăm.
„Din acest episod al Schimbării la Față aș dori să iau două elemente semnificative – spunea Papa Francisc – pe care le sintetizez în două cuvinte: urcare și coborâre. Noi avem nevoie să mergem într-un loc retras, să urcăm pe munte într-un spațiu de tăcere, pentru a ne regăsi pe noi înșine și a percepe mai bine glasul Domnului. Aceasta facem în rugăciune. Dar nu putem rămâne acolo. Întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciune ne împinge din nou să «coborâm de pe munte» și să revenim la partea de jos, în câmpie, unde întâlnim atâția frați împovărați de oboseală, boli, nedreptăți, ignoranță, sărăcie materială și spirituală. Pe acești frați ai noștri care trec prin dificultăți suntem chemați să le ducem roadele experienței pe care am avut-o cu Dumnezeu, împărtășind harul primit”[2].
[1] Sfântul Josemaría, citat în Sfântul Rozariu. Ediție critico-istorică, comentariu la al patrulea mister de lumină.
[2] Papa Francisc, Angelus, 16 martie 2014.