— Și în același timp, fără să vrei să te depărtezi de această meditare, spune-I Lui: dăruiește-mi, Isuse, o Iubire care să fie ca un foc purificator, în care sărmana mea carne, sărmana mea inimă, sărmanul meu suflet, bietul meu trup să se consume, curățindu-se de toate mizeriile pământene… Și când voi fi golit de tot acest eu, umple-mă de Tine: fă să nu mă leg de nimic de aici de pe pământ și ca Iubirea să mă susțină mereu.

• Text aparținând numărului 41 din cartea „Forja” Link: https://escriva.org/ro/forja/4

Domnul ne ascultă, pentru a interveni, pentru a pătrunde în viața noastră, pentru a ne elibera de rău și a ne umple de bine: eripiam eum et glorificabo eum, îl voi elibera și-l voi cinsti, spune despre om. Speranța slavei, așadar: aici aflăm deja începutul acelei moțiuni interioare, care este viața spirituală. Speranța acelei glorificări ne accentuează credința și ne stimulează caritatea. Astfel, cele trei virtuți teologale, virtuți dumnezeiești, care ne fac asemănători cu Dumnezeu Tatăl, s-au pus în mișcare. (...)

Nu se poate să rămânem imobili. Trebuie să înaintăm către ținta pe care a semnalat-o Sfântul Paul: nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Ambiția este înaltă și nobilă: identificarea cu Cristos, sfințenia. Nu există o altă cale, dacă se dorește a fi coerent cu viața divină pe care, prin Botez, Dumnezeu a făcut să se nască în sufletul nostru. Avansarea înseamnă a înainta în sfințenie; retrocesul înseamnă a se nega dezvoltării normale a vieții creștine. Deoarece focul iubirii lui Dumnezeu trebuie alimentat, trebuie să crească în fiecare zi, înrădăcinându-se în suflet; iar focul se menține viu arzând lucruri noi. De aceea, dacă nu crește, se va stinge.

(E Cristos care trece, nn. 57-58).