Viața noastră Îi aparține lui Dumnezeu și trebuie să o trăim în slujba Lui, îngrijindu-ne cu generozitate de suflete, arătând, prin cuvântul și exemplul nostru, profunzimea exigențelor creștine.

Isus așteaptă ca noi să hrănim dorința de a dobândi această cunoaștere, ca să ne poată spune și nouă: dacă îi este sete cuiva, să vină la Mine și să bea!. Și noi răspundem: învață-ne să uităm de noi înșine, pentru a ne gândi la Tine și la toate sufletele. În felul acesta Domnul ne va conduce înainte cu harul Său, așa cum, în copilărie, învățam să scriem –vă amintiți acele bastonașe de la început, îndrumați de mâna învățătorului?– și astfel vom începe să savurăm bucuria de a ne mărturisi credința, care este, și ea, un alt dar de la Dumnezeu, tot cu urme inconfundabile de purtare creștină, unde toată lumea poate citi minunile divine.

El este Prieten, Prietenul: vos autem dixi amicos, spune El. Ne numește prieteni și El a fost cel care a făcut primul pas: El ne-a iubit mai întâi. Totuși, nu ne impune iubirea: ne-o oferă. Și o arată cu cel mai clar semn de prietenie: nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi. Era prieten cu Lazăr și a plâns pentru el când l-a văzut mort — și l-a înviat. Dacă ne vede reci, lipsiți de chef, poate cu rigiditatea unei vieți interioare care se stinge, lacrimile Sale vor fi viață pentru noi: îți poruncesc, prietene, ridică-te și umblă, ieși din acea viață îngustă, care nu este viață.

E Cristos care trece, nr. 93