Dacă acceptăm responsabilitatea noastră de fii ai săi, Dumnezeu ne vrea foarte umani. Capul să atingă cerul, dar tălpile să păşească sigure pe pământ. Preţul pentru a trăi creştineşte nu este să încetezi de a fi om sau de a abdica de la efortul de a dobândi aceste virtuţi pe care unii le au, chiar dacă nu îl cunosc pe Cristos. Preţul fiecărui creştin este sângele răscumpărător al Domnului nostru, care ne vrea – insist – foarte umani şi foarte divini, cu strădania zilnică de a-l imita pe el, care este perfectus Deus, perfectus homo.

Nu aş putea să stabilesc care este principala virtute omenească: depinde de punctul de vedere din care se priveşte. În plus, întrebarea este irelevantă, pentru că nu este vorba despre a practica una sau mai multe virtuţi: este necesar să se lupte pentru a se dobândi şi practica toate. Fiecare se înlănţuie cu celelalte şi, astfel, strădania de a fi sinceri ne face drepţi, veseli, prudenţi, senini.

În acelaşi timp, trebuie să luăm în consideraţie faptul că decizia şi responsabilitatea ţin de libertatea personală a fiecăruia şi, de aceea, virtuţile sunt, de asemenea, în mod radical personale, ale persoanei. Fără îndoială, în această bătălie a dragostei, nimeni nu luptă singur – nimeni nu este un vers liber, obişnuiesc să repet – : într-un fel sau altul, ne ajutăm sau ne dăunăm. Toţi suntem verigi ale aceluiaşi lanţ. Cereţi acum împreună cu mine, lui Dumnezeu, Domnul nostru, ca acest lanţ să ne ancoreze în inima lui, până când va veni ziua să-l contemplăm faţă în faţă în cer pentru totdeauna.

• Text aparținând capitolului „Virtuţile omeneşti” din cartea „Prietenii lui Dumnezeu”.