Începe anul liturgic, iar introitul Sfintei Liturghii ne oferă o reflecție strâns legată de începutul vieții noastre creștine: vocația pe care am primit-o. Vias tuas, Domine, demonstra mihi, et semitas tuas edoce me (Ps XXIV, 4); Doamne, arată-mi căile Tale, învață-mă cărările Tale. Îi cerem Domnului să ne călăuzească, să ne arate urmele pașilor Săi, ca să putem merge spre plinătatea poruncilor Sale, care este caritatea (Cfr. Mt 22,37; Mc 12,30; Lc 10,27).

Îmi imaginez că voi, la fel ca mine, atunci când reflectați la împrejurările care au însoțit hotărârea voastră de a vă strădui să trăiți pe deplin credința, Îi mulțumiți profund Domnului și aveți convingerea sinceră – fără false smerenii – că nu există niciun merit de partea noastră. De obicei, am învățat să-L invocăm pe Dumnezeu încă din copilărie, de pe buzele unor părinți creștini; mai târziu, profesori, colegi, cunoscuți, ne-au ajutat în nenumărate moduri să nu-L pierdem din vedere pe Isus Cristos.