Săptămâna Sfântă

În tragedia Pătimirii culminează viaţa noastră şi întreaga istorie umană. Săptămâna Sfântă nu se poate reduce la o simplă comemorare: este meditarea misterului lui Isus Cristos care continuă în sufletele noastre

În tragedia Patimii sunt desăvârșite propria noastră viață și întreaga istorie umană. Săptămâna Mare nu poate fi redusă la o simplă amintire, întrucât este luarea în considerare a misterului lui Isus Cristos, care continuă în sufletele noastre; creștinul este obligat să fie alter Christus, ipse Christus, un alt Cristos, însuși Cristos. Cu toții am fost constituiți prin Botez ca preoți ai propriei noastre existențe, pentru a oferi jertfe spirituale, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos, pentru a ne îndeplini fiecare acțiune cu spirit de ascultare față de voința lui Dumnezeu, perpetuând astfel misiunea lui Dumnezeu făcut Om.

Prin contrast, această realitate ne face să ne oprim asupra nenorocirilor și greșelilor noastre personale. Această considerație nu trebuie să ne descurajeze și nici să ne plaseze în atitudinea sceptică a celui care a renunțat la marile idealuri. Pentru că Domnul ne cheamă așa cum suntem, ca să participăm la viața Lui, ca să ne străduim să fim sfinți. Sfințenia: de câte ori pronunțăm acest cuvânt ca și cum ar fi un sunet gol! Pentru mulți este chiar un ideal de neatins, un subiect de asceză, dar nu un scop concret, o realitate vie. Primii creștini nu gândeau astfel, deoarece au folosit denumirea de sfinți pentru a se numi pe ei înșiși, într-un mod cu totul firesc și foarte frecvent: toți sfinții vă salută, salutați-l pe fiecare sfânt în Cristos Isus.

Acum, în fața acelui moment de pe Calvar, când Isus tocmai a murit și încă nu s-a manifestat triumful Său, este un bun prilej pentru a examina dorințele noastre de viață creștină, de sfințenie; pentru ca să reacționăm cu un act de credință în fața slăbiciunilor noastre și, încrezându-ne în puterea lui Dumnezeu, să ne hotărâm să punem dragoste în lucrurile noastre de fiecare zi. 

Experiența păcatului trebuie să ne conducă la durere, la o decizie mai matură și mai profundă de a fi credincioși, de a ne identifica cu adevărat cu Cristos, de a persevera, indiferent de cât ne va costa, în acea misiune preoțească pe care El a încredințat-o tuturor ucenicilor Săi fără excepție, și care ne determină să fim sare și lumină a lumii.

E Cristos care trece, nr. 96


Simbolul Răscumpărării

Nu uita: în toate activităţile omeneşti trebuie să fie bărbaţi şi femei care, atât în viaţa, cât şi în munca lor, să poarte Crucea lui Cristos, ridicată sus, vizibilă, reparatoare; simbol al păcii, al bucuriei; simbol al Mântuirii, al unităţii neamului omenesc, al Dragostei pe care Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, Preasfânta Treime, a avut-o și continuă să o aibă pentru omenire!

Brazdă, nr. 985


A medita asupra morţii lui Cristos

Gândul la mortea lui Cristos este o invitație de a ne așeza cu o sinceritate deplină în fața activităților noastre zilnice, de a lua în serios credința pe care o mărturisim. Așadar, Săptămâna Mare nu poate fi o paranteză sacră în contextul unei vieți condusă doar de interese omenești: trebuie să devină un prilej de a pătrunde în profunzimea Iubirii lui Dumnezeu, pentru ca astfel să o putem arăta oamenilor prin cuvinte și fapte. (...)

Viața, sufletul însuși, este ceea ce cere Domnul. Dacă suntem superficiali, dacă ne preocupă doar confortul propriu, dacă facem din noi înșine centrul vieții celorlalți și chiar al lumii întregi, nu avem dreptul să ne numim creștini, să ne considerăm discipoli ai lui Cristos. Este necesară o dăruire prin fapte și în adevăr, nu doar prin cuvinte. Dragostea pentru Dumnezeu ne îndeamnă să purtăm crucea, să simțim asupra noastră povara întregii omeniri și să împlinim, în circumstanțele stării și muncii fiecăruia, planurile clare și pline de iubire ale voinței Tatălui. În pasajul pe care îl comentăm, Isus continuă: cine nu-și poartă crucea și nu vine după Mine nu poate fi discipolul Meu.

Să acceptăm fără teamă voința lui Dumnezeu, să formulăm fără ezitare decizia de a ne construi întreaga viață în conformitate cu ceea ce ne învață și ne cere credința noastră. Să fim siguri că vom întâlni luptă, suferință și durere; dar dacă avem cu adevărat credință, nu ne vom considera niciodată nefericiți: chiar și cu dureri și cu calomnii, vom fi fericiți cu o fericire care ne va împinge să-i iubim pe ceilalți, pentru a-i face părtași la bucuria noastră supranaturală.

E Cristos care trece, nr. 97