Pocăinţa este a observa cu exactitate orarul pe care l-ai fixat, chiar dacă trupul opune rezistenţă sau mintea cere să evadeze în vise himerice. Pocăinţa este a te scula la ora justă. Este şi a nu amâna, fără un motiv just, acel lucru anumit care este mai dificil sau mai greu decât altele.
Pocăinţa este de a şti să aduni datoriile tale faţă de Dumnezeu, faţă de alţii şi faţă de tine însuţi, fiind exigent cu tine însuţi pentru a reuşi să găseşti timpul care trebuie pentru orice lucru. Faci pocăinţă când urmezi cu iubire planul tău de rugăciune, chiar dacă eşti obosit, dezgustat sau rece.
Pocăinţa înseamnă a trata mereu cu cea mai mare caritate pe aproapele, începând cu cei dragi ai tăi. Este de a avea grijă cu cea mai mare delicateţe de aceia care sunt suferinzi, bolnavi, întristaţi. Este de a răspunde cu răbdare persoanelor plicticoase şi supărătoare. Este de a întrerupe sau modifica programele noastre când împrejurările, interesele bune şi juste ale altora le cer.
Pocăinţa constă în a suporta cu bunătate miile de contrarietăţi mici ale zilei; în a nu întrerupe ocupaţia ta chiar dacă, în anumit moment, scade elanul cu care ai început-o; a mânca cu plăcere ceea ce este servit, fără a stingheri cu capricii.
Pocăinţa, pentru părinţi şi, în general, pentru cel ce are o datorie de conducere sau educaţie, este de a corecta când este necesar, după felul de greşeală şi condiţiile cu care trebuie să fie ajutat, trecând peste subiectivismele neghioabe şi sentimentale.
Spiritul de pocăinţă ne îndeamnă să nu ne ataşăm în mod dezordonat de schiţa monumentală ale proiectelor viitoare, în care am prevăzut deja mişcările noastre şi trăsăturile noastre de maestru. Cât de mulţumit este Domnul când ştim să renunţăm la ştersăturile noastre şi la petele noastre pseudomagistrale, şi consimţim ca El să adauge trăsăturile şi culorile pe care le preferă! (Prietenii lui Dumnezeu, 13).