Apelul Bunului Păstor ajunge până la noi: "Eu te-am chemat pe numele tău", te-am chemat pe tine, pe nume. Trebuie să răspundem - iubirea cu iubire se plăteşte - spunând: "Iată-mă, pentru că m-ai chemat" (1 Reg III,5), m-ai chemat, iată-mă: sunt hotărât să nu fac ca timpul Postului Mare să curgă ca apa pe pietre, fără a lăsa urme: mă voi lăsa pătruns, transformat: mă voi converti, mă voi întoarce din nou la Domnul, iubindu-l aşa cum El vrea să fie iubit. (Este Isus care trece, 59)
Să ne reamintim încă odată, în acest Post Mare, că un creştin nu poate fi superficial. Pe deplin angajat în munca sa obişnuită, în mijlocul altor oameni, cu care este egal în toate, activ, angajat, în tensiune, creştinul trebuie, în acelaşi timp, să fie pe deplin în Dumnezeu, pentru că îi este fiu. Filiaţiunea divină este un adevăr plin de bucurie, un mister de mângâiere. Umple întreaga noastră viaţă spirituală pentru că ne învaţă să tratăm, să cunoaştem, să-l iubim pe Tatăl nostru din Cer, şi umple de speranţă lupta noastră interioară, dăruindu-ne simplitatea încrezătoare proprie fiilor celor mai mici. Mai mult: din moment ce suntem fii ai lui Dumnezeu, această realitate ne conduce şi la contemplarea cu iubire şi admiraţie toate lucrurile care au ieşit din mâinile lui Dumnezeu, Tată şi Creator. Astfel, iubind lumea devenim contemplativi în mijlocul lumii.
În Postul Mare, liturgia prezintă consecinţele păcatului lui Adam în viaţa omului. Adam nu vrea să fie un fiu bun al lui Dumnezeu şi se răzvrăteşte. Dar deja răsună neîncetat ecoul lui felix culpa, "fericită vină" pe care Biserica întreagă, plină de bucurie, va cânta în vigilia Paştelui.
Dumnezeu Tatăl, la împlinirea timpurilor, l-a trimis în lume pe Fiul său unul născut pentru a restabili pacea; răscumpăraţi din păcat, adoptionem filiorum reciperemus, să devenim fii ai lui Dumnezeu, eliberaţi de jugul sclaviei, făcuţi capabili de a participa la intimitatea Sfintei Treimi. Şi astfel i-a fost dăruit omului nou, noului altoi al fiilor lui Dumnezeu, posibilitatea de a salva creaţia întreagă de dezordine, restaurând toate lucrurile în Cristos, în Acela care le-a împăcat cu Dumnezeu. Timp de pocăinţă, deci. Dar pocăinţa, am văzut deja, nu este o datorie negativă.
Postul Mare va fi trăit în acel spirit de filiaţiune pe care Cristos ni l-a dăruit şi care palpită în sufletul nostru. Domnul ne cheamă să ne apropiem de El cu dorinţa de a fi ca El: Fiţi imitatorii lui Dumnezeu ca fiii săi preaiubiţi, colaborând cu umilinţă dar cu fervoare la propunerea divină de a uni ceea ce este despărţit, de a salva ceea este pierdut, de a ordona ceea ce păcatul omului a răvăşit, de a conduce la scopul său ceea ce s-a îndepărtat de el, de a restabili concordia divină a întregii creaţii. (Este Isus care trece, 65)
