Fondarea Opus Dei

„Aveam douăzeci şi şase de ani, har Domnului şi bună dispoziţie, şi nimic mai mult. Şi trebuia să fac Opus Dei”.

La 2 octombrie 1928 era sărbătoarea Îngerilor Păzitori. Părintele Josemaría nu ar fi uitat niciodată sunetul clopotelor auzit în acea zi.

S-a organizat să dedice primele zile ale acelei luni de octombrie să facă exerciţiile spirituale. De mai puţin de un an, familia sa s-a mutat la Madrid şi ei locuiau într-un apartament mic numai cu susţinerea economică puţină pe care o putea aduce tânărul preot. Fără a neglija ministerul intens printre bolnavi şi săraci, Părintele Josemaría dădea lecţii private şi preda dreptul canonic şi roman în academia Cicuendez. Pe deasupra urma cursurile doctoratului în Lege. În acea săptămână, terminată sesiunea de examene, era un bun moment pentru a se reculege. În acea ocazie, exerciţiile pentru clerul diecezan se desfăşurau în casa centrală a Lazariştilor.

La 2 octombrie, după Sf. Liturghie, părintele Josemaría s-a întors în cameră şi a început să reordoneze notiţele sale: hotărâri, propuneri, inspiraţii adunate în timpul rugăciunii şi îndelung meditate... Şi acolo, de o dată, vede voinţa lui Dumnezeu după care a suspinat atâta. A folosit mereu cuvântul a vedea, rare ori în care succesiv se referă la acea intervenţie supranaturală; o viziune intelectuală al lui Opus Dei aşa cum Dumnezeu o voia şi cum ar fi trebuit să fie de-a lungul secolelor.

Opus Dei

În lumina lui Dumnezeu vede persoane de orice naţiune şi rasă, de orice etate şi cultură care îl caută şi îl găsesc pe Dumnezeu chiar în mijlocul vieţii obişnuite, în muncă, în familie, în prietenii, în distracţii. Şi care îl caută pe Isus pentru a-l iubi şi să trăiască viaţa sa divină până la a se lăsa transformaţi complet şi să devină sfinţi. Sfinţi în lume. Un sfânt brutar sau croitor sau fotbalist sau bancher. Un sfânt simplu, aşa ca toţi alţii care trăiesc alături, dar devenit Cristos, care trece şi care luminează. Un om care îndreaptă la Dumnezeu orice activitate, care sfinţeşte munca, se sfinţeşte în muncă şi sfinţeşte pe alţii prin muncă. Un om care încreştinează ambientul său, care prin simplitate şi căldura prieteniei însoţeşte până la Isus pe cel care îi este aproape. Un om care face credinţa creştină contagioasă.

Cu unii studenți la Madrid

Era o viziune tulburătoare. Vocaţia de la Botez care se aprinde. Creştinii obişnuiţi, laicii, care devin apostoli, care vorbesc despre Dumnezeu cu naturaleţe şi cu graţie, care îl înalţă pe Cristos în vârful oricărei activităţi umane. Persoanele normale care asumă până în adânc participarea la preoţia lui Cristos, oferind sacrificiul sfinţitor a propriei vieţi, toată întreagă, în fiecare zi.

A văzut un drum de sfinţenie şi de apostolat pentru a sluji Biserica. Pentru că toată acesta era Biserica şi numai Biserica. Voinţa lui Dumnezeu era foarte clară: a deschide persoanelor de orice vârstă, stare civilă şi condiţie socială o nouă panoramă vocaţională drept în mijlocul străzii, pentru Biserica sa. O viziune eclezială care promitea roade îmbelşugate de sfinţenie şi de apostolat pe întregul pământ. Pentru că creştinii, în lume, vor reînnoi lumea fără a se separa deloc de ea.

Sfântul Josemaría cade în genunchi, plin de emoţie. Băteau clopotele bisericii Madonei Îngerilor pentru a sărbători pe mesagerii cereşti. Au răsunat până au rămas imprimate pentru totdeauna în sufletul tânărului preot. „Aveam douăzeci şi şase de ani, graţie lui Dumnezeu şi bună dispoziţie. Nimic altceva. Şi trebuia să fac Opus Dei”, îşi amintea.

Un nou drum în Biserică

Prudenţa l-a condus să se informeze dacă n-a fost deja în Biserică ceva asemănător. A contactat realităţi bisericeşti din întreaga Europă. Din Spania până în Polonia. Dar a trebuit să se predea, constatând originalitatea mesajului. Dumnezeu îi cerea ceva specific şi nou. Şi astfel a început să adune persoane – studenţi, profesionişti, preoţi – cărora le transmite idealul. Unul dintre ei şi-l aminteşte ca un preot inspirat, care a decis să dăruiască propria viaţă pentru împlinirea acelui proiect.

Sfântul Josemaría cu Juan Jiménez Vargas și Ricardo Fernandez Vallespín

„Dar tu crezi că acest lucru este posibil?”, l-a întrebat. Şi părintele Josemaría răspundea mereu: „Nu este invenţia mea, este o voce a lui Dumnezeu”.

Şi cerea rugăciuni de la toate persoanele pe care le cunoştea, pentru că îşi dădea seama de lipsa de proporţie între imensa cerere a lui Dumnezeu şi propriile calităţi personale. Nu putea face altceva decât să devină foarte sfânt. Şi o dorea din toată inima.

Una dintre damele apostolice a ajuns în pragul morţii. Capelanul a mers s-o găsească şi a scris apoi în notele sale intime: „Fără să mă gândesc mai întâi, mi s-a întâmplat s-o întreb ceea ce urmează: Mercedes, cere de la Domnul, din ceruri, că dacă nu voi fi un preot nu spun bun, ci sfânt, să mor tânăr, cât mai repede. Ca urmare, am făcut aceeaşi cerere la alte două persoane – o domnişoară şi un băiat – pentru ca în toate zilele la Împărtăşanie să reînnoiască în faţa bunului Isus această aspiraţie”.

La început mă gândeam că trebuie să realizez răspândirea acelui ideal numai cu bărbaţii. Era normal ca instituţiile catolice să fie masculine sau feminine. Dar Dumnezeu a avut ultimul cuvânt. La 14 februarie 1930, pe când celebra Sfânta Liturghie, irumpe în sufletul său un fel de completare la lumina fundaţională: Dumnezeu voia ca Opera să desfăşoare apostolatul său şi între femei. Roadele activităţii feminine în Opus Dei vor fi fără măsură, pentru că, cu cuvintele fundatorului, „femeia este chemată să aducă în familie, în societatea civilă, în Biserică, ceva caracteristic care îi este propriu şi pe care numai ea poate să dea: bunătatea ei delicată, generozitatea ei neobosită, iubirea ei pentru lucrurile concrete, inspiraţia ei, capacitatea ei de intuiţie, pietatea ei profundă şi simplă, tenacitatea ei”. A-l purta pe Dumnezeu în lume prin intermediul feminităţii şi fără nici o discriminare.

Noi orizonturi apostolice

Părintele Josemaría se gândea, convins cum era că voinţa lui Dumnezeu nu putea să fie zadarnică. Credincioşii creştini l-au purtat pe Cristos cu totul în lume. Dar ca o confirmare a acelei speranţe supranaturale, Dumnezeu vrea să intervină din nou în sufletul său. Şi a făcut-o în repetate rânduri. O dată se întâmplă la 7 august 1931. Sfântul Josemaría celebra Sfânta Liturghie. „Cred că am reînnoit propunerea de a îndrepta toată viaţa mea la împlinirea voinţei lui Dumnezeu: Opera lui Dumnezeu. (Propunere pe care o reînnoi în acel moment cu tot sufletul). A ajuns la momentul Consacrării: la înălţarea Sfintei Ostii – abia făcuse mental oferta Iubirii milostive – se prezentă în gândul meu, cu forţă şi claritate extraordinare, acel pasaj din Scriptură: „Et si exaltatus fuero a terra, omnia traham ad me ipsum” (In 12, 32).

În general, în faţa supranaturalului, mi-e teamă. Apoi vine ne timeas! Sunt acolo. Şi am înţeles că vor fi bărbaţi şi femei ai lui Dumnezeu ca să înalţe Crucea cu doctrina lui Cristos pe vârful tuturor activităţilor umane... Şi l-am văzut pe Domnul triumfând şi atrăgând la sine toate lucrurile. Deşi mă simţeam gol de virtuţi şi de ştiinţă (umilinţa şi adevărul...., fără zorzoane), aş fi vrut să scriu cărţi de foc şi să le fac să alerge prin lume ca o flacără vie, care să dea lumină şi căldură oamenilor şi să transforme atâtea inimi sărmane în braţe arzătoare pentru a le oferi lui Isus ca rubine ale coroanei sale de Rege”.