Fiul risipitor

Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi a fost mişcat profund; el i-a alergat înainte, l-a îmbrăţişat şi l-a acoperit de sărutări

Texte pentru meditație

Într-adevăr, s-a ridicat şi a mers la tatăl său. Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi, alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. Atunci, fiul i-a spus: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău». Însă tatăl a spus către servitorii săi: «Aduceţi repede haina cea dintâi şi îmbrăcaţi-l! Daţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l: să mâncăm şi să ne bucurăm, căci acest fiu al meu era mort şi a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit». Şi au început să sărbătorească. (Lc 15, 20-24)

Cuvintele textului sacru sunt tocmai acestea: l-a acoperit de sărutări. Se poate vorbi într-un chip mai uman? Se poate descrie cu mai mare evidenţă iubirea paternă a lui Dumnezeu pentru oameni? Înaintea lui Dumnezeu care se mişcă spre noi, nu putem decât exclama, cu Sf. Paul, Abba, Pater!, Tată, Tatăl meu! Deşi este creatorul universului, nu cere titluri răsunătoare nici nu se îngrijeşte de recunoaşterea dreaptă a puterii sale. Vrea să-l numim Tată şi că, savurând acest cuvânt, sufletul ni se umple de bucurie.

Viaţa umană, oarecum, este o continuă reîntoarcere la casa Tatălui. Reîntoarcere prin căinţă, convertirea inimii, care presupune dorinţa de a schimba, hotărârea fermă de a îmbunătăţi viaţa noastră, şi se manifestă de aceea în operele de sacrificiu şi de dăruire. Întoarcerea la casa Tatălui prin intermediul sacramentului iertării, în care, mărturisind păcatele noastre, ne îmbrăcăm în Cristos şi redevenim fraţii săi şi membrii familiei lui Dumnezeu.

Dumnezeu ne aşteaptă, ca tatăl din parabolă, cu braţele deschise, cu toate că nu o merităm. Nu-l interesează gravitatea datoriei noastre. Ca în cazul fiului risipitor, trebuie numai să deschidem inima, să simţim nostalgia căminului patern, să ne minunăm şi să ne bucurăm în faţa darului divin de a ne putea numi şi fi – în ciuda atâtor lipsuri de corespundere – cu adevărat fii ai lui Dumnezeu”.

Este Isus care trece, 64

„Bucuria este un bine creştin. Este eclipsată numai de ofensa adusă lui Dumnezeu, pentru că păcatul se naşte din egoism, şi egoismul este cauza tristeţii. Dar şi atunci bucuria este acolo, ascunsă sub cenuşa sufletului, pentru că Domnul şi Mama sa nu uită niciodată pe oameni. Când ne căim, când ţâşneşte din inima noastră un act de durere, când ne purificăm în sfântul sacrament al penitenţei, Dumnezeu ne vine în întâmpinare şi ne iartă; şi tristeţea dispare: „trebuia să sărbătorim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort şi s-a întors la viaţă, era pierdut şi a fost regăsit”. Aceste cuvinte sunt concluzia minunată a parabolei fiului risipitor pe care nu ne vom obosi s-o medităm”.

Este Isus care trece, 178