Fiul risipitor

Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă și alergând, l-a îmbrățișat și l-a sărutat.

Și, ridicându-se, a mers la tatăl său. Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă și alergând, l-a îmbrățișat și l-a sărutat. Atunci, fiul i-a spus: «Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău». Însă tatăl a spus către servitorii săi: «Aduceți repede haina cea dintâi și îmbrăcați-l! Dați-i un inel în deget și încălțăminte în picioare! Aduceți vițelul cel îngrășat și tăiați-l: să mâncăm și să ne bucurăm, căci acest fiu al meu era mort, și a revenit la viață, era pierdut, și a fost găsit!». Și au început să se veselească. (Lc 15,20-24)

„Observați că nu inventez nimic. Amintiți-vă parabola pe care Fiul lui Dumnezeu ne-a povestit-o pentru ca să înțelegem iubirea Tatălui ceresc: parabola fiului risipitor.

Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă și alergând, l-a îmbrățișat și l-a sărutat. Acestea sunt cuvinte din Sfânta Scriptură: l-a sărutat. Se poate vorbi mai omenește decât atât? Se poate descrie mai frumos de-atât iubirea paternală a lui Dumnezeu față de oameni?

În fața unui Dumnezeu care aleargă spre noi, nu putem sta în tăcere, ci Îi vom spune împreună cu Sfântul Paul: Abba, Pater!, Tăticule, Tată!, pentru că, fiind Creatorul universului, nu-L deranjează dacă nu folosim titluri înalte, nici nu-I lipsește mărturisirea cuvenită a domniei Sale. Vrea ca să-L numim Tată, să savurăm acest cuvânt, umplându-ne sufletul de bucurie.

Viața umană este, într-un anumit fel, o întoarcere constantă la casa Tatălui nostru. Ne întoarcem prin căință, prin acea convertire a inimii care presupune dorința de schimbare, decizia fermă de a fi mai buni, și care – așadar – se manifestă în fapte de sacrificiu și de dăruire. Întorcându-ne la casa Tatălui, prin intermediul acestui sacrament de reconciliere în care, mărturisind păcatele noastre, ne îmbrăcăm cu Cristos și devenim astfel frații Săi, membrii familiei lui Dumnezeu.

Dumnezeu ne așteaptă, precum tatăl din parabolă, cu brațele deschise, deși nu o merităm. Nu contează datoria noastră. Ca în cazul fiului risipitor, avem nevoie doar să ne deschidem inima, să ne fie dor de casa Tatălui nostru, să ne admirăm și să ne bucurăm înaintea darului pe care Dumnezeu ni-l face de a ne putea numi și de a fi, în ciuda marei lipse de corespondență din partea noastră, cu adevărat fiii Săi”.

E Cristos care trece, nr. 64

„Bucuria este o valoare creștină. Ea se ascunde doar prin jignirea adusă lui Dumnezeu: pentru că păcatul este un rod al egoismului, iar egoismul este cauza tristeții. Chiar și atunci, acea bucurie rămâne în adâncul sufletului, pentru că știm că Dumnezeu și Mama Sa nu-i uită niciodată pe oameni. Dacă ne căim, dacă din inima noastră izvorăște un act de durere, dacă ne curățim în sfântul sacrament al Pocăinței, Dumnezeu vine în întâmpinarea noastră și ne iartă; iar tristețea dispare: trebuia să sărbătorim și să ne veselim pentru că acest frate al tău era mort și a revenit la viață, era pierdut și a fost găsit!

Aceste cuvinte redau finalul măreț al parabolei fiului risipitor, pe care nu ne vom obosi să-l medităm: iată, Tatăl vine în întâmpinarea ta; El se va apleca peste spatele tău, îți va da un sărut care este semn de iubire și tandrețe; va porunci să ți se dea un costum, un inel, încălțăminte. Încă te temi de o mustrare, iar El îți redă demnitatea; te temi de o pedeapsă, iar El te sărută; ți-e frică de un cuvânt mânios și îți pregătește un ospăț.

Dragostea lui Dumnezeu este de nepătruns”.

E Cristos care trece, nr. 178