Când mă gândesc la familiile creştine, îmi place să le imaginez luminoase şi vesele, ca aceea a Sfintei Familii. Mesajul Crăciunului răsună cu putere: Mărire lui Dumnezeu sus în ceruri, şi pace pe pământ oamenilor de bună voinţă (Lc II, 14). La ea se referă salutul Apostolului: Pacea lui Cristos să domnească în inimile voastre (Col III, 15); pacea de a ne şti iubiţi de Dumnezeul nostru Tatăl, de a fi una cu Cristos, protejaţi de Preasfânta Fecioară Maria şi de Sfântul Iosif. Aceasta este marea lumină care luminează viaţa noastră şi care, în ciuda dificultăţilor şi mizeriilor personale, ne împinge să mergem înainte cu perseverenţă. Fiecare familie creştină trebuie să fie o oază de seninătate în care, dincolo de micile contrarietăţi zilnice, se observă – ca un rod al unei credinţe reale şi trăite – o afecţiune intensă şi sinceră, o pace profundă.

Este Isus care trece, 22

A influenţa societatea

Gândiţi-vă la o familie numeroasă: în ea importanţa muncii unei mame poate să fie comparată cu cea a educatorilor de profesie, şi adesea confruntarea este în avantajul femeilor. Un învăţător, în timpul unei vieţi întregi, reuşeşte să formeze astfel un anumit număr de băieţi şi fete. O mamă dimpotrivă poate forma pe copiii săi în profunditate, în aspectele cele mai fundamentale, şi poate să-i facă să devină la rândul lor educatori, în felul de a crea un lanţ neîntrerupt de responsabilităţi şi de virtuţi.

Chiar şi în aceste teme este uşor de a se lăsa seduşi de un criteriu pur şi simplu cantitativ, până la a gândi că este preferabilă munca unui învăţător, prin ale căror clase trec mii de persoane, sau cea a unui scriitor care se îndreaptă la mii de cititori. În realitate, acel scriitor sau acel învăţător, câte persoane formează în realitate? O mamă se îngrijeşte de trei, cinci, zece sau mai mulţi copii; şi poate face din ei o adevărată operă de artă, o minune de educaţie, de echilibru, de înţelegere, de simţ creştin al vieţii, aşa încât să fie fericiţi şi să poată să fie realmente utili altora.

Conversații, 89

Copiii şi generozitatea

Căsătoria – nu voi obosi niciodată s-o repet – este un drum divin mare şi minunat; şi aşa cum tot ce avem divin în noi, are manifestări concrete de corespundere la har, de generozitate, de dăruire, de slujire. Egoismul, în fiecare din formele sale, se opune iubirii de Dumnezeu care trebuie să domine în viaţa noastră. Acesta este un punct fundamental, care trebuie ţinut prezent în privinţa căsătoriei şi a numărului copiilor.

Conversații, 93

Corectitudinea în viaţa matrimonială

În sine, numărul copiilor nu este decisiv: a avea mai mulţi sau mai puţini nu este suficient ca o familie să fie mai mult sau mai puţin creştină. Ceea ce contează este corectitudinea cu care se trăieşte viaţa conjugală.

Conversații, 94

Viaţa familiară, materie de sfinţire

Soţii sunt chemaţi să sfinţească căsătoria lor şi să se sfinţească pe ei înşişi în această unire. Ar comite deci o eroare gravă dacă ar construi propria conduită spirituală întorcând spatele familiei. Viaţa familiară, raporturile conjugale, grija şi educaţia copiilor, efortul economic pentru a susţine familia, pentru a-i da siguranţă şi să-i îmbunătăţească condiţiile, raporturile cu alţi componenţi ai comunităţii sociale: acestea sunt situaţiile umane mai comune pe care soţii creştini trebuie să le supranaturalizeze.

Este Isus care trece, 23

A se bucura de propria familie

Nu trebuie deci să uite că secretul fericirii conjugale este cuprinsă în lucrurile zilnice, şi nu în fantezii. Constă în descoperirea bucuriei intime a întoarcerii în familie, în întâlnirea afectuoasă cu copiii; în munca de fiecare zi la care colaborează întreaga familie; în buna dispoziţie în faţa dificultăţilor, care sunt înfruntate cu spirit sportiv; şi în a şti să profite de toate progresele oferite nouă de civilizaţie pentru a face casa primitoare, viaţa mai simplă, formarea mai eficace.

Conversații, 91

A convieţui cu toţii

Exersează-ţi spiritul la umilinţă prin nimicuri ce dovedesc bunătatea. Ai pentru toţi preocuparea de a le face plăcut drumul sfinţeniei în mijlocul lumii: un zâmbet va fi uneori cea mai bună exprimare a spiritului tău de penitenţă.

Forja, 149

Zi după zi, ca suflet generos, trebuie să înveţi să renunţi la dorinţele tale, rămânând voios şi discret, pentru a-i sluji pe ceilalţi şi pentru a le face viaţa agreabilă.

—A acţiona astfel este adevărata caritatea a lui Cristos.

Forja, 150

Oriunde te-ai afla trebuie să te străduieşti să răspândeşti în jurul tău această voie bună – această bucurie – care este rodul vieţii interioare.

Forja, 151

Îţi recomand un exerciţiu de umilinţă foarte interesant: fă astfel încât conversaţia ta să nu se învârtă în jurul persoanei tale.

Forja, 152

Libertatea şi responsabilitatea

Părinţii pot şi trebuie să dea copiilor un ajutor preţios, deschizându-le noi orizonturi, comunicând propria experienţă, făcându-i să reflecteze, astfel ca să nu se lase transportaţi de sunete trecătoare, şi îndrumându-i la o apreciere realistă a lucrurilor. Acest ajutor va fi dat de părinţi în mod personal, cu sfaturile lor, sau invitând copiii să se adreseze la persoane competente: la un prieten leal şi sincer, unui preot pregătit şi zelos, la un expert cu o orientare profesională.

Sfatul nu ia însă libertatea, dar oferă elemente de judecată şi deci lărgeşte posibilitatea de alegere, evitând influenţa factorilor iraţionali în decizie. După ce au ascultat părerea altora, şi au cântărit orice lucru, soseşte momentul alegerii, şi atunci nimeni nu are dreptul de a viola libertatea. Părinţii trebuie să fie atenţi să nu cedeze ispitei de a se proiecta nepermis în proprii copii – de a-i forma după gusturile lor – pentru că trebuie să respecte înclinaţiile şi capacităţile pe care Dumnezeu le-a dat fiecăruia.

De obicei când există o adevărată iubire, aceasta nu este dificil. Şi chiar în cazuri extreme în care fiul ia o hotărâre pe care părinţii o consideră pe drept greşită şi izvor previzibil de nefericire, nici atunci rezolvarea nu stă în violenţă, ci în înţelegere şi – mai mult decât odată – în a şti să rămână alături pentru a-l ajuta să învingă dificultăţile şi să tragă eventual din acel rău tot binele posibil.

Conversații, 104

Prietenii copiilor voştri

Părinţii sunt principalii educatori ai copiilor, fie sub aspect uman, fie în cel supranatural, şi trebuie să simtă responsabilitatea acestei misiuni care cere înţelegere, prudenţă, capacitatea de a învăţa şi, mai ales, de a-i iubi; nici îndatorirea de a le da un bun exemplu. Impunerea autoritară şi violentă nu este o resursă bună educativă. Idealul pentru părinţi constă mai degrabă în a se face prietenii fiilor: prieteni cărora li se încredinţează propriile nelinişti, cu care se discută diverse probleme, de la care se aşteaptă un ajutor eficace şi sincer.

Este Isus care trece, 27

Sensul educării

Când laud familia numeroasă, nu mă refer la cea care este consecinţa simplelor relaţii fiziologice; mă refer la familia care se naşte din exercitarea virtuţilor creştine, care are un simţ elevat al demnităţii persoanei şi ştie că a da copii lui Dumnezeu nu înseamnă numai a-i naşte, dar cere şi o muncă îndelungată de educaţie: a le da viaţă este primul lucru, dar nu este totul.

Conversații, 94

Conflictul dintre generaţii

Problema este veche, chiar dacă astăzi se constată poate cu mai mare frecvenţă sau în mod mai acut, dat fiind ritmul rapid de evoluţie care caracterizează societatea actuală. Este perfect comprehensibil şi natural că tinerii şi adulţii văd lucrurile în chip diferit: s-a întâmplat mereu aşa. Ar trebui să ne minunăm, dacă, un adolescent ar raţiona ca un adult. Toţi am încercat mişcări de revoltă în privinţa adulţilor, când începeam să ne formăm în mod autonom un criteriu; şi toţi, încet încet când treceau anii, am înţeles că părinţii noştri aveau dreptate în atâtea lucruri, rod al experienţei lor şi al afecţiunii lor. Îi priveşte înainte de toate pe părinţi – care au traversat deja vârsta dificilă – să favorizeze înţelegerea, cu flexibilitate, cu promptitudine de spirit, evitând cu o iubire inteligentă orice conflict posibil.

Conversații, 100

Încrederea

Secretul succesului este totdeauna încrederea: ca părinţii să ştie să educe într-un climat de familiaritate, fără a da vreodată impresia de neîncredere; să ştie să dea adevărata libertate şi să înveţe s-o administreze cu o autonomie responsabilă. Este preferabil ca uneori să se lase înşelaţi: încrederea dată copiilor face ca ei înşişi să încerce ruşinea de a fi abuzat de ei şi să se corecteze; dacă dimpotrivă nu au libertatea, dacă văd că nu au încredere în ei, se simt îndemnaţi să acţioneze mereu cu subterfugii.

Conversații, 100

A educa la viaţa de pietate

În toate împrejurările creştinii ştiu din experienţă cât de bune rezultate dă această iniţiere naturală şi supranaturală la viaţa de pietate, dată în căldura căminului domestic. Copilul învaţă să situeze pe Domnul printre primele şi cele mai fundamentale afecţiuni; învaţă să trateze pe Dumnezeu ca Tată, pe Sfânta Fecioară ca Mamă; învaţă să se roage urmând exemplul părinţilor. Când toate acestea se înţeleg, apare evidentă marea îndatorire apostolică pe care părinţii sunt chemaţi s-o dezvolte; şi datoria lor de a trăi cu sinceritate viaţa de pietate, pentru a putea s-o transmită – mai mult decât s-o înveţe – copiilor.

Conversații, 103

Exemplul

Cei mici trebuie să vadă în părinţi un exemplu de dăruire, de iubire sinceră, de ajutor reciproc, de înţelegere; micile dificultăţi de fiecare zi nu trebuie să ascundă realitatea unei afecţiuni capabile de a învinge totul.

Conversații, 108

A dedica timp copiilor

Ascultaţi pe fiii voştri, dedicaţi-le lor şi din timpul vostru, daţi încredere, credeţi în ceea ce vă spun, chiar dacă uneori vă înşeală; nu vă miraţi de „contestaţiile” lor, chiar dacă şi voi la etatea lor aţi fost mai mult sau mai puţin contestatari; mergeţi în întâmpinarea lor, la jumătatea drumului, şi rugaţi-vă pentru ei. Dacă veţi acţiona după acest stil creştin, când ei vor avea curiozităţi legitime, în loc să se îndrepte spre un prieten vulgar şi fără ruşine, se vor îndrepta spre voi cu simplitate. Încrederea voastră, atitudinea voastră prietenească, vor primi ca răspuns sinceritatea lor. Şi toate acestea – chiar dacă rămân mici contraste şi neînţelegeri de mică importanţă – aceasta se cheamă pace familiară, viaţă creştină.

Este Isus care trece, 29

De acord: mai bună treabă faci cu această conversaţie familiară sau cu acea destăinuire între patru ochi, decât perorând – spectacol, spectacol! – în public, faţă de mii de persoane.

Totuşi, când trebuie să perorezi, perorează!

Drum, 846