Articol publicat inițial în Aleteia: Cei 5 pași pentru ca viața ta de zi cu zi să fie a lui Dumnezeu

Cei cinci pași pentru sfințirea vieții obișnuite
1. A iubi realitatea împrejurărilor noastre de acum
2. A descoperi acel „ceva divin” ascuns în spatele amănuntelor
3. A căuta unitatea de viață
4. A-L vedea pe Cristos în ceilalți
5. A face totul din iubire

1. A iubi realitatea împrejurărilor noastre de acum

„Vrei cu adevărat să fii sfânt?”, întreba sfântul Josemaría. „Îndeplinește-ți mica îndatorire de fiecare clipă: fă ceea ce trebuie să faci și fii în ceea ce faci”. Mai târziu avea să dezvolte această viziune realistă și concretă a sfințeniei în mijlocul lumii în omilia Iubirea pasionată de lume: „Lăsați-vă, așadar, de visuri, de false idealisme, de fantezii, de ceea ce eu obișnuiesc să numesc mistica macar-onică – măcar de n-aș fi căsătorit!, măcar de n-aș fi avut meseria asta!, măcar de aș fi fost mai sănătos!, măcar de aș fi fost tânăr!, măcar de aș fi fost bătrân!… –, și concentrați-vă în schimb, cu sobrietate, asupra realității materiale și nemijlocite, căci acolo este Domnul”.

Acest „sfânt al lucrurilor obișnuite” ne cheamă să ne cufundăm cu adevărat în aventura vieții de fiecare zi: „Nu există alt drum, copiii mei: sau știm să-L găsim pe Domnul în viața noastră obișnuită, sau nu-L vom găsi niciodată”.

2. A descoperi acel „ceva divin” ascuns în spatele amănuntelor

„Dumnezeu este aproape”, spunea Benedict al XVI-lea. Pe acest drum își însoțea cu blândețe sfântul Josemaría ascultătorii: „Trăim ca și cum Domnul ar fi undeva, departe, unde strălucesc stelele, și nu ne gândim că întotdeauna este și lângă noi”.

Cum să-L găsim, cum să intrăm în relație cu El? „Să știți bine: există ceva sfânt, divin, ascuns în situațiile cele mai obișnuite, pe care fiecare dintre voi trebuie să-l descopere”.

În fond, este vorba de a preface toate împrejurările vieții obișnuite, plăcute sau mai puțin plăcute, în izvor de dialog cu Dumnezeu. Și, prin urmare, de contemplare: „Dar acea muncă banală – aceeași pe care o fac și colegii tăi de meserie – trebuie să fie pentru tine o rugăciune continuă, cu aceleași cuvinte intime și familiare, însă în fiecare zi cu altă muzică. Este tocmai misiunea noastră de a transforma proza acestei vieți în versuri iambice, într-un poem eroic”.

3. A căuta unitatea de viață

Pentru sfântul Josemaría, dorința unei vieți de rugăciune autentice este strâns legată de căutarea îmbunătățirii personale, prin dobândirea virtuților omenești „împletite în viața harului”. Răbdare față de adolescentul răzvrătit, simț al prieteniei și putere de a-i atrage pe ceilalți în relațiile cu ei, seninătate în fața unui eșec dureros…

Aici se află, după sfântul Josemaría, „materia primă” a dialogului cu Dumnezeu, terenul de exercitare a sfințirii. Este vorba de a „materializa viața spirituală”, pentru a ocoli ispita de a „duce un fel de viață dublă: pe de o parte, viața interioară, viața de relație cu Dumnezeu; pe de alta, deosebită și despărțită de aceasta, viața de familie, profesională și socială, plină de mărunte realități pământești”.

Un dialog care apare în Drum ilustrează bine această chemare: „Mă întrebi: de ce această cruce de lemn? – Și copiez dintr-o scrisoare: «Ridicând ochii de la microscop, privirea dă peste crucea neagră și goală. Această cruce fără Răstignit este un simbol. Are o semnificație pe care ceilalți nu o vor vedea. Și cel care, obosit, tocmai se pregătea să-și părăsească lucrul, își apropie din nou ochii de ocular și continuă să lucreze: pentru că acea Cruce solitară cere niște umeri care să o poarte»”.

4. A-L vedea pe Cristos în ceilalți

Viața noastră de fiecare zi este în chip esențial o viață de relații: de familie, de prietenie, profesionale… Izvoare de bucurie, dar și de încordări de neocolit. După sfântul Josemaría, taina stă în a ști să-L „recunoaștem pe Cristos, care ne iese în întâmpinare, în frații și surorile noastre. (…) Nicio persoană nu este un vers liber, ci toți facem parte din același poem divin, pe care Dumnezeu îl scrie cu participarea libertății noastre”.

Din clipa aceea, și relațiile de fiecare zi capătă un relief nebănuit. „– Copil. – Bolnav. – Scriind aceste cuvinte, nu simțiți ispita de a le pune cu majuscule? Căci, pentru un suflet îndrăgostit, copiii și bolnavii sunt El”.

Iar din acest dialog intim și necurmat cu Cristos se naște în chip firesc și dorința de a le vorbi celorlalți despre El: „Apostolatul este iubirea de Dumnezeu, care se revarsă, dăruindu-se celorlalți”.

5. A face totul din iubire

„Tot ce se face din Iubire dobândește frumusețe și se înnobilează”. Acesta este, fără îndoială, ultimul cuvânt al spiritualității sfântului Josemaría. Nu este vorba de a încerca să săvârșim fapte mari sau de a aștepta împrejurări neobișnuite pentru a ne purta eroic. Este vorba, mai degrabă, de a ne strădui cu smerenie în mica îndatorire a fiecărei clipe, punând în ea toată iubirea și toată desăvârșirea omenească de care suntem în stare.

Sfântului Josemaría îi plăcea îndeosebi să se folosească de imaginea măgărușului de la roata puțului, a cărui viață, în aparență searbădă și monotonă, se dovedește de o rodnicie neobișnuită: „Binecuvântată perseverența măgarului care învârte roata puțului de apă! – Mereu în același pas. Necontenit, același ocol. – O zi după alta: toate egale. Fără asta, nu ar exista maturitate a roadelor, nici belșug în livadă și nici arome în grădină. Poartă gândul acesta în viața ta interioară”.

Béatrice de La Coste. Biroul de comunicare al Opus Dei din Franța.