14 februarie 1930

Lui Josemaría Escrivá de Balaguer nu îi plăcea să vorbească despre aceste momente intime, în care Domnul i-a făcut cunoscută Voinţa Sa. Cu toate acestea, uneori - la recomandarea expresă a Sfântului Scaun şi, de asemenea, la insistenţele membrilor Lucrării - relata unele detalii.

Articole biografice

Lui Josemaría Escrivá de Balaguer nu îi plăcea să vorbească despre aceste momente intime, în care Domnul i-a făcut cunoscută Voinţa Sa. Cu toate acestea, uneori - la recomandarea expresă a Sfântului Scaun şi, de asemenea, la insistenţele membrilor Lucrării - relata unele detalii, ca să se ştie să I se mulţumească lui Dumnezeu pentru milostivirea pe care o arăta faţă de oameni. Astfel, într-una dintre ocazii, a evocat următoarele:

«Pentru ca să nu fie nici o îndoială că El era cel care dorea să-Şi realizeze Opera, Domnul dădea semne exterioare. Scrisesem: "Niciodată nu vor fi femei - nici în glumă - în Opus Dei". Şi, după puţine zile... la 14 februarie: ca să se vadă că nu era ceva ce ţinea de mine, ci era ceva împotriva înclinaţiilor mele şi a voinţei mele.

Mergeam în casa unei bătrâne doamne de 80 de ani care obişnuia să se spovedească la mine, pentru a oficia Liturghia în mica capelă pe care o avea. Şi acolo, după Împărtăşanie, a venit pe lume Secţiunea feminină. Când am terminat, am fugit la duhovnicul meu, care mi-a spus: şi aceasta este de la Dumnezeu, ca toate celelalte».

O misiune comună, pentru fiecare

După un timp, a putut să îi mărturisească, pe drept cuvânt, unui ziarist:

«Mi-am dedicat viaţa să apăr deplinătatea vocaţiei creştine a laicilor, a bărbaţilor şi a femeilor obişnuiţi, care trăiesc în mijlocul lumii şi, prin urmare, să dobândească o deplină recunoaştere teologică şi juridică a misiunii lor în Biserică şi în lume (...)

Ţine de milioanele de femei şi de bărbaţi creştini care umplu Pământul să Îl aducă pe Cristos în toate activităţile umane, vestind cu vieţile lor că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi şi vrea să îi salveze pe toţi. Pentru aceasta, cea mai bună modalitate de a participa la viaţa Bisericii, cea mai importantă şi cea care, în orice caz, trebuie să fie presupusă în toate celelalte, este de a fi în întregime creştini în locul în care se află în viaţă, în locul în care i-a dus vocaţia lor omenească».

Sf. Josemaría a expus odată o motivaţie supranaturală a acestui proiect divin, care a adus la viaţă Secţiunea pentru femei a Lucrării, 16 luni şi 12 zile după data de 2 octombrie 1928:

«Dacă - în 1928 - aş fi ştiut ce mă aştepta, aş fi murit: dar Dumnezeu, Domnul Nostru, m-a tratat ca pe un copil; nu mi-a arătat dintr-o dată întreaga greutate şi m-a dus înainte puţin câte puţin. Unui copil mic nu i se dau patru sarcini deodată. I se dă una, iar apoi alta, şi încă una când le-a îndeplinit pe cele dinainte. Aţi văzut cum se joacă un micuţ cu tatăl lui? Copilul are câteva cuburi de lemn, de forme şi de culori diferite... Iar tatăl lui îi spune: pune-l pe ăsta aici, pe celălalt aici, şi pe cel roşu dincolo... Iar în final iese un castel».

Paș cu paș

Acesta este modul divin de a face lucrurile - avea să scrie, plin de recunoştinţă, în 1961 - mai întâi una şi apoi alta, călăuzind paşii, utilizând cauze secundare, medieri omeneşti. Iată ce ne spun Faptele Apostolilor, povestind convertirea lui Saul: După ce Dumnezeu l-a rănit cu harul Său, el spune: Domine, quid me vis facere? Doamne, ce vrei să fac? Şi aude răspunsul divin: surge et ingredere in civitatem et ibi dicetur tibi quid te oporteat facere (Fap, 9, 6); ridică-te, intră în oraş şi acolo ţi se va spune ce să faci. Vedeţi? Un har mai întâi, o sarcină după aceea: cu o selecţie divină a timpului, a modalităţilor şi a circumstanţelor. Aşa Şi-a făcut Dumnezeu Lucrarea: mai întâi o secţiune, apoi alta, iar apoi - un nou har - preoţii. Şi în fiecare aspect al drumului nostru, pe fiecare front pe care trebuia să câştigăm în acest frumos război al păcii, Domnul m-a tratat de fiecare dată aşa: mai întâi asta, apoi cealaltă. De aceea, vă repet, mulţumiţi împreună cu mine acestei continue providenţe pline de dragoste pe care Tatăl Nostru Dumnezeu a manifestat-o.

Gândul la această bunătate a Domnului mă duce la pocăinţă, întrucât eu nu am ştiut să răspund unei atât de mari milostiviri. Şi pentru că, de-a lungul acestui drum, i-am făcut să sufere pe alţii, din cauza greşelilor mele –nu ştiu să suport fără proteste şi lacrimi nedreptatea: de oriunde şi oricui ar fi făcută -, din cauza greşelilor mele, spun, şi pentru că Dumnezeu Domnul Nostru trebuia să mă pregătească: părea că dă o lovitură în cui şi o sută în potcoavă... poate pentru că mă durea mai mult durerea altora».

Citat de Salvador Bernal, Însemnări despre viaţa Fondatorului Opus Dei, p. 128-130