Ghedeon nu mai știa ce să creadă, nici ce să facă. De fiecare dată când ogoarele lui Israel erau gata de seceriș, veneau madianiții și luau totul. «Căci ei urcau împreună cu turmele, corturile lor erau numeroase ca lăcustele, iar cămilele lor erau fără număr: veneau în țară ca să o prade» (Jud 6,5). În această situație atât de precară ni-l înfățișează Biblia pentru prima dată pe Ghedeon: treierând grâul pe ascuns, ca să scape de privirea vigilentă a dușmanilor săi. Tot orizontul lui se reduce, în acel moment, la a supraviețui.
Și așa îl găsește — așa îl caută, de fapt — un înger trimis din partea lui Dumnezeu. «Domnul este cu tine, viteazule!», îl salută îngerul (Jud 6,12). Ghedeon nu pare intimidat nici de laudă, nici de demnitatea vizitatorului, pentru că răspunde așa cum ar fi făcut-o unui prieten sau unui vecin. Vorbește deschis, fără să-și cântărească prea mult cuvintele: «Of, domnul meu, dacă Domnul este cu noi, de ce ni s-au întâmplat toate aceste lucruri? Și unde sunt toate minunile Sale pe care ni le istorisesc părinții noștri atunci când spun: „Oare nu ne-a scos Domnul din Egipt?” Acum Domnul ne-a părăsit și ne-a dat în mâna lui Madian» (Jud 6,13).
A arăta rana
Există momente în viață în care e ușor să ne recunoaștem în aceste cuvinte ale lui Ghedeon. Am citit și am auzit istorii despre începuturile Lucrării, despre Părintele nostru, despre primii și despre primele, despre expansiune... și totuși, uneori acele relatări pot contrasta cu mediul nostru cel mai apropiat, din pricina puținătății roadelor vizibile sau a dinamismului apostolic. Ne dăm seama, da, că Lucrarea este o binecuvântare pentru lume și pentru Biserică: vedem ce a făcut Dumnezeu prin Opus Dei în trecut, ce face în prezent și ce va face în viitor; și, dacă în unele locuri se simte puținătatea, în altele munca apostolică nu încetează să crească. În plus, știm că sfântul Josemaría a înțeles, cu o claritate care venea de la Dumnezeu, că Lucrarea va sluji Bisericii până la sfârșitul lumii.
Cu toate acestea, chiar și pornind de la o privire atât de largă în spațiu și în timp, s-ar putea întâmpla ca, în fața realității vieții noastre, a centrului nostru, a regiunii noastre, să ne copleșească uneori descurajarea. Poate am pus efort și entuziasm într-un proiect apostolic, dar curând ne-am văzut depășiți de greutăți de tot felul. Ne rugăm pentru vocații, dar ele întârzie să vină, sau vin cu picătura. Știm că misterul lui Dumnezeu este nesecat și totuși uneori ni s-ar putea părea că am auzit deja totul. Percepem, da, o renaștere în viața Bisericii, dar putem avea impresia că rămânem puțin pe margine...
În fața unor astfel de greutăți, am putea reacționa spunându-ne pur și simplu că trebuie să privim lucrurile cu simț supranatural, poate fără să știm prea bine ce vrem să spunem exact. Poate doar că trebuie să mergem mai departe, așteptând ca lucrurile să se îndrepte atunci când va voi Dumnezeu? Desigur, nu e o reacție rea, dar ar putea fi insuficientă, așa cum e insuficient un simplu pansament pus peste o rană care supurează. În răspunsul lui Ghedeon către înger vedem tocmai cât de deschisă este rana. Ghedeon nu a căzut în deznădejde, nici în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, dar este nedumerit, dezamăgit. Și are simplitatea de a-și arăta rana, de a-I arăta Domnului acea îndoială care îl tulbură.
Supranaturalul, harul, nu vine pur și simplu să «acopere» natura rănită: vine să o vindece, să o răscumpere din cel mai adânc hău al ei. Harul are nevoie să se reverse în natura noastră; bucuria și tăria lui Dumnezeu trebuie să conviețuiască cu descurajarea și cu fragilitatea omenească. Avem nevoie de acea conversatio: acea conviețuire, acea conversație. Răspunsul lui Ghedeon se înscrie exact aici: «Uite, eu nu înțeleg nimic; Tu spui că ești cu mine, dar ceea ce văd eu pare tocmai pe dos...». Iar această simplitate cu Dumnezeu, împreună cu abandonarea în mâinile Sale, este tocmai adevărata reacție supranaturală. Aceeași la care ne invită cartea lui Iob, unde vedem un om chinuit, care ajunge să pună sub semnul întrebării planurile Domnului, dar care nu încetează să se roage și care va sfârși prin a-și accepta micimea[1]. Rana lui trebuie să supureze și să se cicatrizeze la lumina soarelui lui Dumnezeu.
Un salt al încrederii
Domnul nu Se supără din pricina răspunsului lui Ghedeon; dimpotrivă, s-ar zice că Se și bucură de sinceritatea și de autenticitatea lui. Și răspunde: «Mergi cu puterea aceasta pe care o ai și salvează-l pe Israel din mâna lui Madian! Oare nu te trimit Eu?» (Jud 6,14). Tot misterul chemării lui Ghedeon se ascunde în aceste cuvinte: «Cu puterea pe care o ai, cu puterea care este în tine». Ca și cum Domnul i-ar spune: «Ghedeon, tu încă nu știi, dar am pus în tine o energie în stare să-i învingă pe acei dușmani care acum vă strivesc».
Același lucru ni-l spune Dumnezeu fiecăruia dintre noi. Deși poate ni se întâmplă ca lui Ghedeon însuși, care nu ajunge să creadă cu totul: «Of, domnul meu, cu ce să-l eliberez pe Israel? Iată, familia mea este cea mai săracă din Manase și eu sunt cel mai mic din casa tatălui meu!» (Jud 6,15). Poate și noi ne întrebăm: puterea care este în mine? Am încercat deja cutare lucru și n-a folosit la mare lucru... De ani de zile mă lupt cu una sau cu alta, ori încerc să mă fac înțeles în mediul acela... Doamne, am să mă străduiesc în continuare, dar uneori oboseala apasă, iar până la urmă nu mai știu prea bine dacă am cu adevărat «acea putere»...
Nu e ciudat, nici rău, ca rugăciunea noastră să curgă uneori pe asemenea albii: ele fac parte din saltul credinței — al încrederii — de care Dumnezeu are nevoie pentru a transforma omenitatea noastră fragilă, omenitatea noastră uneori înfrântă, cu toată puterea dumnezeirii. Dar să uităm, pentru o clipă, de noi înșine. «Puterea care este în tine»: să ascultăm cum Domnul adresează aceste cuvinte tuturor celor din Lucrare. Cu puterea care este în tine, cu puterea duhului pe care l-am pus în tine, mergi să-l salvezi pe Israel... Desigur, nu avem pretenția de a «salva lumea», ca și cum Duhul Sfânt n-ar călăuzi istoria și ca și cum n-ar fi mulți alți creștini care lucrează minunat... Totuși, știm că Dumnezeu are o misiune pentru Lucrare: de aceea i-a inspirat-o sfântului Josemaría. Vocația noastră, a fiecăruia și a fiecăreia, este «un har care ne îmbrățișează în întregime viața și care se manifestă ca o lumină și ca o tărie. Lumină care ne face să vedem drumul, ceea ce vrea Dumnezeu de la noi; și tărie, ca să fim capabili să răspundem la chemare, să spunem „da” și să continuăm pe acel drum»[2].
Filiație și fraternitate
Care este, așadar, acea lumină și acea tărie? Cum să nu le pierdem? Cum să «reaprindem darul lui Dumnezeu»[3]? «Cum să întruchipăm astăzi, cu o fidelitate dinamică, spiritul pe care sfântul Josemaría l-a primit de la Dumnezeu pentru a sluji Bisericii?»[4]. Poate că un prim răspuns se găsește deja întorcând pur și simplu pe dos câteva rânduri pe care el însuși le-a scris în 1939 despre ceea ce ar putea slăbi Lucrarea: «Obstacole? Nu mă îngrijorează obstacolele exterioare: le vom învinge cu ușurință. Nu văd decât un singur obstacol impunător: lipsa voastră de filiație și lipsa voastră de fraternitate, dacă s-ar ivi vreodată în familia noastră»[5].
Un lucru atrage îndată atenția în aceste cuvinte: totul vorbește despre familie. Sfântul Josemaría numește astfel, «familie», Lucrarea; și arată drept elemente nevralgice ale ei cele două axe constitutive ale oricărei realități familiale: filiația și fraternitatea. Astfel încât ceea ce face Lucrarea puternică sau slabă se învârte în jurul acestor doi poli. Cu cât Lucrarea trăiește mai mult ca o familie, cu atât strălucește mai mult spiritul ei; cu cât trăiește mai puțin ca o familie, cu atât luminează mai puțin. Iar Domnul n-a aprins-o «ca să o pună sub obroc, ci pe candelabru, ca să lumineze pentru toți cei care sunt în casă» (Mt 5,15).
Filiația ne trimite intuitiv la unirea cu Părintele, Prelatul Lucrării, și la afecțiunea față de el. E frumos și logic să fie așa, deși această afecțiune își înfige la rândul ei rădăcinile în filiația față de Dumnezeu. Întrebarea-cheie s-ar putea atunci contura astfel: filiația divină este pentru mine o idee, un principiu la care trebuie să mă gândesc des, dar care, la urma urmei, rămâne cam abstract? Sau este o experiență vie, ceva adânc înrădăcinat în mine? «Simțul înfierii divine»[6] este un har pe care trebuie să-l cerem necontenit. Este harul de a trăi așa cum a trăit Isus, cum trăiește în continuare... cum vrea să trăiască în noi (cf. Gal 4,6). Isus trăiește din iubirea Tatălui: acesta este tot «secretul» Său. Acel dialog necurmat și plin de încredere cu Tatăl Său este viața veșnică a Cuvântului lui Dumnezeu. Și aceasta este — aceasta vrea să fie — și viața unui fiu al lui Dumnezeu.
Aerul pe care îl respiră viața lui Cristos în noi se numește «libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu» (Rom 8,21) și se află la antipodul acelei mentalități calculate a slujitorului sau a simbriașului care îl poate ispiti uneori pe cel ce a simțit chemarea de a se dărui lui Dumnezeu. Domnul schițează un portret al acestei mentalități în personajul fratelui mai mare din parabolă (cf. Lc 15,25-32): acel om aparent ireproșabil, care rămăsese întotdeauna în casa tatălui; care nu săvârșise păcate mari, nici nebunii mari, dar care se oprise la o împlinire rece. Un om care nu avea inimă de fiu, care nu simțea iubirea tatălui, grija pentru fratele îndepărtat. Care chiar se indignează împotriva tatălui când vede acea iubire în lucrare! Acest om, care nu spune în niciun moment «tată», nici «frate», avea o gravă problemă de filiație... și de fraternitate.
Cine se știe cu adevărat fiu se descoperă frate. Chiar percepând limitele proprii și ale altora, care îi pot părea uneori supărătoare, iubește cu o iubire duioasă: cu o inimă care nu se lasă împietrită. Simțind cum Tatăl îl primește și îl poartă în brațele Sale, simțind acea îmbrățișare profundă a lui Dumnezeu, devine el însuși îmbrățișare părintească și frățească pentru ceilalți. «Da, fiule: tu în Dumnezeu, ca să luminezi, ca să dai gust, ca să sporești, ca să fii plămadă»[7].
Despre primii creștini se spunea: «Vedeți cum se iubesc unii pe alții»[8]. Popularitatea pe care acest citat a strâns-o de-a lungul secolelor n-ar trebui să-l transforme într-un loc comun. Acea iubire de necrezut era ceea ce făcea credibil mesajul creștin; ceea ce îi dădea o putere de neoprit. Vedeți cum se iubesc: pentru că se știu iubiți de Dumnezeu, Tatăl lor. Și tocmai aici se află rădăcina puterii pe care Dumnezeu a pus-o în spiritul Lucrării.
[1] Cf. Iob 13,24-27; 30,20-23; 42,2-6.
[2] F. Ocáriz, Scrisoare pastorală, 28-10-2020.
[3] F. Ocáriz, Mesaj pastoral, 19-03-2026.
[4] Ibid.
[5] Scrisoare circulară a sfântului Josemaría Escrivá către credincioșii din Opus Dei, Burgos, 9-I-1939, citată în Drum, ediție critico-istorică, comentariu la nr. 955.
[6] Sfântul Josemaría, Forja, nr. 987.
[7] Sfântul Josemaría, În dialog cu Domnul, nr. 11.
[8] Cf. Tertulian, Apologeticum, 39 (PL I, 471).